Ora de consiliere: Planeta personală

Obiective:  exprimarea unor nevoi, dorinţe, aspiraţii personale legate de mediul şi stilul de viaţă, dezvoltarea creativităţii

Descrierea exerciţiului :   

Fiecare elev va fi îndemnat să încerce să-şi imagineze şi să descrie o „planetă personală”, respectiv o lume nouă, realizată după propriile preferinţe, căreia să-i dea un nume, să o populeze şi să o construiască astfel încât aceasta să reprezinte idealul său.

În funcţie de tema pe care dorim să o discutăm, instrucţiunile îl pot îndemna pe „creator” să pună accentul pe un anumit aspect. De exemplu, să descrie

mai în amănunt viaţa de familie pe planeta X, cum sunt copiii, cum sunt relaţiile între oameni, între profesori şi elevi etc. 

„Planetele” fiecăruia vor fi apoi prezentate grupului de elevi.

Această descriere îl poate ajuta pe copil să-şi exprime opiniile legate de diferite aspecte în mod indirect, cu o mult mai mare libertate decât în cazul unor întrebări sau discuţii directe, de tipul „Cum ai vrea tu să se poarte colegii cu tine ?”.  Tocmai de aceea, este bine să lăsăm o cât mai mare libertate în imaginarea „planetei personale” şi să evităm judecarea critică a descrierilor obţinute.

Acest exerciţiu poate fi deosebit de util în special la scolarii mici care au o capacitate de explicitare directă a nevoilor şi aspiraţiilor mai redusă.

Pe care treaptă ai ajuns azi?

Pentru dezvoltarea comportamentelor dezirabile: contractul de contingenţe

Un contract de contingente este o intelegere intre doua persoane, certificata de psiholog, in care se specifica:

a) comportamentele dezirabile;

b) intaririle reciproce pentru aceste comportamente;

c) penalitatile pentru nerealizarea lor sau pentru comportamentele indezirabile.

De regula, un astfel de contract este o emergenta a unor sedinte de consiliere sau psihoterapie menite sa optimizeze relatiile de cuplu sau / si relatiile parinti – copii.

In multe dintre aceste cazuri fiecare dintre cei implicati asteapta de la celalalt o serie de comportamente ca o preconditie pentru ca, la randul lui, sa produca comportamentele de celalalt. In cadrul sedintelor de consiliere, psihologul mediaza exprimarea clara a acestor expectante, in termeni comportamentali (ex.: “vreau sa ma ajute la curatenie si ingrijitul copilului” in loc de “vreau sa fie mai activ”). Odata exprimate, psihologul negociaza cu cei implicati care dintre aceste comportamente pot fi deja efectuate (din ambele parti), fara dificultati prea mari. Pe baza acestei negocieri se stabileste o lista de comportamente reciproce si de intariri atasate lor.

Rezultatul capata expresia formala a unei intelegeri (contract), pusa pe hartie, cu un termen precis de examinare a rezultatelor, si semnata de cei doi implicati, plus psihologul care a condus discutia.

Succesul unui astfel de contract de contingente, depinde in primul rand de specificarea cat mai precisa a comportamentelor vizate si a intaririlor care se aplica.

In cazul adultilor, aspectele formale (ex.: denumirea de “contract”, semnarea lui etc.) sunt mai putin importante decat pentru adolescenti sau preadolescenti. In cazul adultilor situatia se poate prezenta si astfel: “Am stabilit de comun acord, prin negociere cateva lucruri ce trebuie facute. Le-am pus pe hartie si, cel putin 2 saptamani ne tine de ele. Ceea ce vom observa ne va ajuta foarte mult sa rezolvam problema, pe mai departe”.

Cand insa lucram cu preadolescenti, de pilda, si vizam ameliorarea relatiilor lor cu parintii, sublinierea aspectelor formale este mult mai importanta. Preadolescentul – ne-o spune literatura de specialitate si propria experienta psihoterapeutica, este o “fiinta dubla”, un fel de Ianus, cu doua fete. In el se afla si un copil si un adult. De copil vrea sa uite; adult este ceea ce vrea si urmeaza sa devina. Cea mai buna comunicare cu el este de a viza, cum ar spune Vigotsky, “zona proximei dezvoltari”, adica de a discuta cu adultul, nu cu copilul din el. Multi parinti gresesc adesea tratandu-l pe adolescent ca pe un copil inca (“esti inca copilul meu si faci ce-ti spun”); or, exact de copilul din el, adolescentul (preadolescentul) vrea sa se emancipeze. Asadar, a-l pune in situatia de a semna un contract, de a avea o pozitie de egalitate cu adultul, pe baza unei negocieri si a unui angajament reciproc, este foarte indicat. In sfarsit el este tratat asa cum ar vrea sa devina: ca adult.

Indiferent insa de caracteristicile de varsta, controlul de contingente creeaza o situatie de invatare, utila nu numai prin impactul direct asupra comportamentului ca orice angajament, ci si prin “invatamintele” pe care cei implicati le extrag. 

Modul in care contractul s-a realizat este trecut in revista, in cadrul sedintei de consiliere dupa 1-2 saptamani de la initierea sa.

Sursa Aici

 

Părinţii ar trebui să înţeleagă că sunt direct responsabili de felul în care ajung copiii lor să se comporte

Psihologul Laura Markham a oferit pentru Psychology Today o serie de îndrumări pentru părinţi: 

1.       Părinţii sunt primii care ar trebui să înveţe să-şi ţină în frâu emoţiile şi nervii, nu copiii. Aceasta este prima regulă pentru ca şi cei mici să înveţe, prin puterea exemplului, cum să se descurce cu propriile emoţii. Părinţii trebuie să-şi înăbuşe impulsul de a pedepsi şi să nu-i arate mereu copilului că este furios, reacţionând agresiv, aceasta fiind o atitudine care nu face decât să se întoarcă împotriva celui care o foloseşte.

2.       Emoţiile trebuie tratate cu atenţie şi respect. Copiii nu-şi pot stăpâni reacţiile atunci când sunt conduşi de adrenalină, de hormoni, aşa că părinţii sunt datori să-i ofere copilului un mediu liniştit în care să-şi descarce supărarea. Nu încercaţi să-i ţineţi morală atunci când copilul este recalcitrant. Aşteptaţi să se calmeze şi abia apoi încercaţi să-i explicaţi că v-aţi simţit jignit şi rănit de felul în care s-a comportat cu dumneavoastră (dacă a minţit, a vorbit urât sau s-a răstit la părinte).

3.       Repetiţia sau respectarea unei rutine este cheia educaţiei, metodă care trebuie urmată fără abatere din primii ani de viaţă, de la felul în care învaţă să se spele pe dinţi, să aibă grijă de lucruri sau de animale, să-şi facă temele etc. Rutina este importantă mai ales în ceea ce priveşte respectarea şi adoptarea unor comportamente de bază, dar este şi „structura“ pe care se clădesc aspecte mult mai importante. Din nou, răbdarea este esenţială în ceea ce-l priveşte pe adult. Copilul nu va înţelege mai bine că trebuie să se spele pe dinţi în fiecare zi, dacă se va ţipa la el. Important este ca aceste obişnuinţe să fie dezvoltate în timp, într-un mod care să-l atragă pe copil, chiar dacă presupune ca părintele să găsească o metodă prin care să transforme rutina într-o joacă, indiferent dacă este vorba despre spălat pe dinţi sau despre făcut ordine în cameră.

4.       Încercaţi să stabiliţi o legătură cu copilul înainte de a încerca să corectaţi o problemă. Nu uitaţi că un copil are tendinţa să fie mult mai neascultător atunci când se simte vinovat faţă de părinte şi când simte că a dezamăgit. De aceea, părintele trebuie să-i arate copilului că îi pasă de ceea ce simte şi că face eforturi să-l înţeleagă. O abordare de tipul „înţeleg că m-ai minţit pentru că ţi-a fost frică să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat“, îi va arăta copilului că nu trebuie să-i fie teamă de felul în care veţi reacţiona, ci că va găsi în dumneavoastră o persoană la care poate apela şi unde va găsi înţelegere. Când îi vorbiţi copilului este importat să vă aşezaţi şi să discutaţi de la acelaşi nivel, să vă uitaţi în ochii lui, nu să-l „concediaţi“ cu un gest, fără ca măcar să-i aruncaţi o privire. Când copilul plânge, ţipă sau nu vrea să vorbească este indicat ca părintele  să-i explice că trebuie să exprime în cuvinte ce-l deranjează.

5.       Limitele se impun prin oferirea constantă de explicaţii. Copilul trebuie să înţeleagă de ce nu trebuie să facă un anumit lucru. Nu este suficient să i se spună nu face aia, nu ai voie, nu pune mâna etc. Fiecare interdicţie trebuie să fie urmată de o explicaţie. „Nu ai voie să fugi în mijlocul străzii pentru că …, Nu poţi să-ţi loveşti fratele pentru că… etc. Cu cât înţeleg mai bine de ce li se impun anumite limite, cu atât vor fi mai dispuşi să le accepte.

6.       Nu uitaţi că fiecare moment de obrăznicie este o expresie a unei necesităţi legitime a copilului. Copilul are un motiv pentru care se poartă aşa, chiar dacă părintele consideră că motivul este greşit. Se comportă îngrozitor? Înseamnă că se simte îngrozitor. Poate că nu se odihneşte suficient, poate că simte nevoia să petreacă mai mult timp cu părinţii, poate că a strâns o mulţime de emoţii negative pe care simte nevoia să le elibereze prin plâns. Dacă descoperiţi motivul, atunci nu veţi mai considera că este vorba de răsfăţ sau obrăznicie.

7.       Nu este uşor, dar părinţii ar trebui să găsească modalitatea prin care se le spună copiilor mai des „DA“, pentru că aproape întotdeauna apare cuvântul „NU“ în relaţia copil-părinte. „Da, este timpul să-ţi faci ordine în cameră“, poate fi un exemplu.

8.       Rezervaţi un timp, zilnic, în care să lăsaţi la o parte orice altă activitate (telefon mobil, televizor, laptop) şi timp de măcar 20 de minute încercaţi să vă dedicaţi total copilului dumneavoastră şi să-l întrebaţi ce şi-ar dori să faceţi împreună. Lăsaţi-l pe el să ia conducerea şi nu vă sfiiţi să-i faceţi pe plac şi să vă purtaţi prosteşte, de dragul lui. Copiii obişnuiţi să petreacă în fiecare zi timp de calitate cu părintele, reuşesc să-şi exprime mai bine emoţiile.

9.       Părinţii trebuie să-şi ierte greşelile pe care le fac faţă de copiii lor şi să înveţe din ele. Un părinte care se simte vinovat nu poate fi un părinte relaxat în relaţia cu copilul lui. Nu există "prea târziu" când un părinte vrea să repare greşelile pe care realizează că le face.

10.   Când părinţii au impresia că parcă nimic din ceea ce fac nu funcţionează, atunci este momentul perfect să le arate copiilor cât de mult îi iubesc. Iubirea necondiţionată pe care părintele o arată copilului precede orice altă regulă de creştere şi educare a copiilor.

Sursa Aici.