O dată cu intrarea copilului în şcoală, învăţarea devine tipul fundamental de activitate. Activitatea şcolară va solicita intens activitatea intelectuală, procesul de însuşire gradată de cunoştinţe cuprinse în programele şcolii elementare. Copilului i se vor organiza şi dezvolta strategii de învăţare, i se va conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi calcul. Se modifică preferinţele copilului în diverse planuri; exemplu: sunt preferate biografiile, legendele, lecţiile de aritmetică faţă de alte lecţii.
O altă caracteristică pregnantă a acestei perioade este aceea a unei mai mari atenţii acordate jocului cu reguli în colectiv. Regula devine fenomen central, un fel de certitudine ce-l ajută în adaptare şi pe care o consideră reper ca atare.
Momentul de 8 ani este foarte sensibil şi pentru educaţia socială – o intensă identificare socială, patriotică şi concomitent de constituire a sentimentelor de apartenenţă la şcoală, clasa sa.
După 9 ani, copilul devine mai ordonat, mai perseverent în diferite feluri de activitate. El simte nevoia de a planica timpul.
Între 9 şi 10 ani are loc o creştere evidentă a spiritului de evaluare a copilului, a spiritul critic. Creşte, de asemenea, capacitatea copilului de a aprecia răspunsurile lui şi ale altor colegi la lecţii.
Orientarea spaţială pe foaia de hârtie, percepţia de spaţiu, decodificarea prin diferenţiere a grafemelor (literele scrise) antrenează o extrem de fină activitate perceptivã. Activitatea de alfabetizare antrenează memoria, inteligenţa, atenţia, reprezentările. Organizarea spaţiului se realizează şi ca distanţă psiho-afectivă. În spaţiul intim se admit doar persoanele apropiate- prietenul şi membrii familiei. Spaţiul personal se referă la structura distanţelor psihologice şi spaţiale cu colegii. Interrelaţiile de cooperare şi competiţie, dar şi de informaţie, se află în acest spaţiu. În spaţiu oficial găsim ierarhiile-profesor-elev. În această perioadă se realizează şi o organizare a schemei timpului.
În gândire încep să se manifeste independenţa (8 ani), supleţea (9-10 ani) şi devine mai evident spiritul critic întemeiat logic. Treptat, şcolarul mic îşi elaborează şi îşi consolidează instrumentele de gândire specifice bazate pe operaţii (cu obiecte concrete, mai apoi cu concepte, în planul logicii formale), reguli, algoritmi (de lucru, de identificare şi de control), procese ce se cer controlate şi îndrumate cu abilitate de către învăţător. Se dezvoltă cunoaşterea directă, ordonată, conştientizată prin lecţii dar creşte şi învăţarea indirectă, dedusă. Dezvoltarea cunoştinţelor şi a sistemului conceptual creează o anumită corelaţie între real, posibil şi imposibil în procesul cunoaşterii. Dominat de rigorile regulilor şi de cerinţa de operare cu concepte în moduri specifice, şcolarul din primele două clase manifestã fantezii mai reduse în execuţii de desene, modelaje, colaje. După 8-9 ani, apare capacitatea de a compune - de a povesti, de a crea povestiri, abilitatea de a folosi elemente descriptive literare. Un teren important de dezvoltare a gândirii creative îl pot constitui activităţile practice.
Şcolarul de clasa întâi învaţă sub influenţa impulsurilor adulţilor, a dorinţei sale de a se supune statutului de şcolar şi sub influenţa dorinţei de a nu supăra părinţii. Treptat intervin în motivaţie învăţătorul şi elemente ce ţin de relaţiile dintre copii- cooperare, competiţie, ambiţie etc. La 9 ani devin active şi interesele cognitive care impulsioneazã învăţarea preferenţială. O deosebită importanţă în învăţare au eşecurile şi succesele. Comunicarea rezultatelor creează repere importante în învăţare şi devine factor de progres. Ea creează un fel de energizare care este o expresie a controlului de efort ce dă rezultate şi perspectivă autocompetiţiei.
Vocabularul total (activ şi pasiv) cuprinde circa 1500-2500 cuvinte la intrarea copilului în şcoală faţă de valoarea de aproximativ 600 cuvinte vocabular activ. La sfârşitul perioadei şcolare mici, vocabularul activ va ajunge la aproximativ 1500-1600 cuvinte şi un vocabular total de 4000-4500 cuvinte.
În perioada şcolară mică se conturează atitudinea faţă de părinţi. În ce priveşte concepţia (estimaţia) de sine a copilului. După vârsta de 8 ani se conştientizează o diferenţă mai mare de evaluare între cum se percepe micul şcolar şi cum este văzut de părinţi, de cadrele didactice şi de ceilalţi copii. Copilul sesizează faptul că i se apreciază mai ales caracteristicile implicate în obţinerea rezultatelor şcolare de către cadrele didactice şi părinţi. De altfel, ocaziile de a se exprima în alte direcţii sunt relativ restrânse. (Cunoaşterea elevilor are un caracter didacticist.) Copilul încearcă în genere să se ajusteze mai ales la estimaţia şi cerinţele părinţilor, ca să evite răceala, reproşul, pedeapsa, decepţia lor în caz de eşec. De aceea copiii pot recurge la strategii de evitare, de evaziune şi, în extremis, la minciunã. Dacă aceste mijloace se dovedesc de succes, încep să fie folosite cu mai multă frecvenţă şi dezinvoltură. Apar conduite deliberate de evaziune şi în clasă. Mecanismele de apărare ale sinelui, anxietatea camuflată pot duce la nervozitate, tulburări de somn, diverse ticuri şi chiar la fobia şcolii, la inadaptare, panică etc. În viaţa şcolară mică se formează însă şi stări afective numeroase legate de activităţile care se desfăşoară în spaţiul lecţiei: emoţii şi sentimente intelectuale, estetice, artistice şi social politice implicate în identitatea socială, de neam şi ţară.
Integrarea copilului în viaţa şcolară oferă copilului un teren vast de învăţare de conduite sociale, dar şi un mod de a gândi şi înţelege lumea şi viaţa din jur. El învaţă despre ierarhizarea socială cunoscând atribuţiile de director, profesor, contabil, medic, dar şi aspecte legate de comportarea şcolară a elevilor mai mari. Copilul şcolar realizează în acest context o identificare cu clasa din care face parte, o identificare social-culturală cu şcoala sa şi o apropiere de judecăţi valorice elementare comparative cu ale acesteia. Integrarea copilului în viaţa socială presupune şi adaptarea la dimensiunile economice ale vieţii (conştientizarea valorii banilor, comportamentul de cumpărător etc), precum şi orientarea şcolară şi profesională.
La 10 ani se încheie ciclurile copilăriei; constituirea bazelor personalităţii, conştiinţa de sine, dobândirea statutului de şcolar alături de acela de membru al familiei creează copilului o deschidere largă spre viaţa socială şi, astfel, premisele fundamentale ale maturizării.
Orientarea spaţială pe foaia de hârtie, percepţia de spaţiu, decodificarea prin diferenţiere a grafemelor (literele scrise) antrenează o extrem de fină activitate perceptivã. Activitatea de alfabetizare antrenează memoria, inteligenţa, atenţia, reprezentările. Organizarea spaţiului se realizează şi ca distanţă psiho-afectivă. În spaţiul intim se admit doar persoanele apropiate- prietenul şi membrii familiei. Spaţiul personal se referă la structura distanţelor psihologice şi spaţiale cu colegii. Interrelaţiile de cooperare şi competiţie, dar şi de informaţie, se află în acest spaţiu. În spaţiu oficial găsim ierarhiile-profesor-elev. În această perioadă se realizează şi o organizare a schemei timpului.
În gândire încep să se manifeste independenţa (8 ani), supleţea (9-10 ani) şi devine mai evident spiritul critic întemeiat logic. Treptat, şcolarul mic îşi elaborează şi îşi consolidează instrumentele de gândire specifice bazate pe operaţii (cu obiecte concrete, mai apoi cu concepte, în planul logicii formale), reguli, algoritmi (de lucru, de identificare şi de control), procese ce se cer controlate şi îndrumate cu abilitate de către învăţător. Se dezvoltă cunoaşterea directă, ordonată, conştientizată prin lecţii dar creşte şi învăţarea indirectă, dedusă. Dezvoltarea cunoştinţelor şi a sistemului conceptual creează o anumită corelaţie între real, posibil şi imposibil în procesul cunoaşterii. Dominat de rigorile regulilor şi de cerinţa de operare cu concepte în moduri specifice, şcolarul din primele două clase manifestã fantezii mai reduse în execuţii de desene, modelaje, colaje. După 8-9 ani, apare capacitatea de a compune - de a povesti, de a crea povestiri, abilitatea de a folosi elemente descriptive literare. Un teren important de dezvoltare a gândirii creative îl pot constitui activităţile practice.
Şcolarul de clasa întâi învaţă sub influenţa impulsurilor adulţilor, a dorinţei sale de a se supune statutului de şcolar şi sub influenţa dorinţei de a nu supăra părinţii. Treptat intervin în motivaţie învăţătorul şi elemente ce ţin de relaţiile dintre copii- cooperare, competiţie, ambiţie etc. La 9 ani devin active şi interesele cognitive care impulsioneazã învăţarea preferenţială. O deosebită importanţă în învăţare au eşecurile şi succesele. Comunicarea rezultatelor creează repere importante în învăţare şi devine factor de progres. Ea creează un fel de energizare care este o expresie a controlului de efort ce dă rezultate şi perspectivă autocompetiţiei.
Vocabularul total (activ şi pasiv) cuprinde circa 1500-2500 cuvinte la intrarea copilului în şcoală faţă de valoarea de aproximativ 600 cuvinte vocabular activ. La sfârşitul perioadei şcolare mici, vocabularul activ va ajunge la aproximativ 1500-1600 cuvinte şi un vocabular total de 4000-4500 cuvinte.
În perioada şcolară mică se conturează atitudinea faţă de părinţi. În ce priveşte concepţia (estimaţia) de sine a copilului. După vârsta de 8 ani se conştientizează o diferenţă mai mare de evaluare între cum se percepe micul şcolar şi cum este văzut de părinţi, de cadrele didactice şi de ceilalţi copii. Copilul sesizează faptul că i se apreciază mai ales caracteristicile implicate în obţinerea rezultatelor şcolare de către cadrele didactice şi părinţi. De altfel, ocaziile de a se exprima în alte direcţii sunt relativ restrânse. (Cunoaşterea elevilor are un caracter didacticist.) Copilul încearcă în genere să se ajusteze mai ales la estimaţia şi cerinţele părinţilor, ca să evite răceala, reproşul, pedeapsa, decepţia lor în caz de eşec. De aceea copiii pot recurge la strategii de evitare, de evaziune şi, în extremis, la minciunã. Dacă aceste mijloace se dovedesc de succes, încep să fie folosite cu mai multă frecvenţă şi dezinvoltură. Apar conduite deliberate de evaziune şi în clasă. Mecanismele de apărare ale sinelui, anxietatea camuflată pot duce la nervozitate, tulburări de somn, diverse ticuri şi chiar la fobia şcolii, la inadaptare, panică etc. În viaţa şcolară mică se formează însă şi stări afective numeroase legate de activităţile care se desfăşoară în spaţiul lecţiei: emoţii şi sentimente intelectuale, estetice, artistice şi social politice implicate în identitatea socială, de neam şi ţară.
Integrarea copilului în viaţa şcolară oferă copilului un teren vast de învăţare de conduite sociale, dar şi un mod de a gândi şi înţelege lumea şi viaţa din jur. El învaţă despre ierarhizarea socială cunoscând atribuţiile de director, profesor, contabil, medic, dar şi aspecte legate de comportarea şcolară a elevilor mai mari. Copilul şcolar realizează în acest context o identificare cu clasa din care face parte, o identificare social-culturală cu şcoala sa şi o apropiere de judecăţi valorice elementare comparative cu ale acesteia. Integrarea copilului în viaţa socială presupune şi adaptarea la dimensiunile economice ale vieţii (conştientizarea valorii banilor, comportamentul de cumpărător etc), precum şi orientarea şcolară şi profesională.
La 10 ani se încheie ciclurile copilăriei; constituirea bazelor personalităţii, conştiinţa de sine, dobândirea statutului de şcolar alături de acela de membru al familiei creează copilului o deschidere largă spre viaţa socială şi, astfel, premisele fundamentale ale maturizării.
Material realizat pe baza suportului de curs - “Evaluarea psihologică (computerizată) a copiilor şi adolescenţilor” - Cognitrom
Asculta mai multe audio Muzica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu