Teoriile învăţării. Clasificări (2)

O alta clasificare a teoriilor invatarii dupa Ioan Neacsu:

A. Teoria operationala a invatarii (teorie a formarii pe etape a diferitelor tipuri de actiuni mentale, a cunostintelor si a convingerilor; teorie a formarii actiunilor intelectuale sau a operatiilor mentale; teorie a interiorizarii). Formulata de Galperin, aceasta teorie se axeaza pe structura operationala a activitatilor umane si pe orientarea tipurilor de activitate cognitiv – reflexive si actionale.

B. Teoria psihogenezei cunostintelor si operatiilor intelectuale (teoria echilibrarii progresive a asimilarii si acomodarii). Dupa Piaget, invatarea sau cunoasterea lumii exterioare incepe cu folosirea imediata a lucrurilor. Aceasta teorie a trezit interesul specialistilor in stiintele umane, care au incercat o corelare a stadialitatii cu operativitatea cognitiva si cu aceea definita de vectorii orientarii sociale.

C. Teoria genetic – cognitiva si structurala. Initiatorul acestei teorii, J.P.Bruner, este de parere ca singura caracteristica definitorie a fiintelor omenesti este capacitatea lor de a invata. Omul trebuie condus, dirijat si educat intr-un anumit fel. Accentul trebuie pus pe descoperire, pe punerea copilului in situatia de a manui obiecte, de a rezolva probleme. Bruner considera ca, indiferent de varsta, copilului i se pot prezenta orice fel de subiecte, cu conditia sa fie structurate si sa fie accesibile pentru varsta respectiva.

D. Teoria invatarii cumulativ – ierarhice. Dupa Gagne, elevii nu invata orice si oricum, cunostintele de retinut ordonandu-se intr-o serie sistematizata si aditiva de capacitati, ierarhizata dupa criteriul conform caruia o capacitate simpla, speciala, trebuie invatata inaintea unei capacitati mai complexe si mai generale. Aceasta teorie poate fi numita teoria invatarii dirijate.

E. Teoria organizatorilor cognitivi si anticipativi de progres
Formulata de Ausubel, aceasta teorie are un punct de plecare cognitivist si este mai degraba o teorie a instruirii. Principalii agenti ai instruirii sunt profesorii si elevii. Profesorul are drept sarcina predarea, iar elevul invatarea. La intalnirea dintre cei doi agenti se afla obiectivele educationale, asupra carora profesorul trebuie sa aiba o conceptie clara.

F. Teoria holodinamica a invatarii
In conceptia autorului italian Renzo Titone, invatarea scolara implica prezenta a doua caracteristici fundamentale: integritatea si organicitatea.

Referitor, la teoriile invatarii, Ioan Neacsu afirma: “nu exista o singura teorie a invatarii care sa fie completa si sa serveasca explicarii si organizarii comportamentului de invatare; exista in mod cert mai multe teorii ale invatarii, in baza carora ne putem apropia de substanta unei conduite aflate sub incidenta conceptului de invatare”.

BIBLIOGRAFIE
Hilgard, E.R. si Bower, G.H. Teorii ale invatarii. Bucuresti: E.D.P, 1974
Iucu, Romita B. Instruire scolara. Iasi: Polirom, 2001
Jinga, I. si Negret, I. Invatarea eficienta. Bucuresti: Aldin, 1999
Neacsu, I. Instruire si invatare. Bucuresti: E.D.P, 1999
Noveanu, E. Metodologia cercetarii in educatie (caiete de studiu). Univ.Bucuresti
Planchard, E. Cercetarea in pedagogie. Bucuresti: E.D.P, 1972
Schaub, Horst si Zenke, Karl G. Dictionar de pedagogie. Iasi: Polirom, 2001
Sillamy, Norbert. Dictionar de psihologie. Bucuresti: Univers Enciclopedic, 2000