Am o prietenă plecată demult în Franța. Din când în când găsește prilejul să-mi trimită jocuri în cutii frumos colorate pe care le așez asemeni cărtilor pe un raft de bibliotecă. “Toți oamenii mari au fost cândva copii. Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte”, așa se spune. Poate ca așa și e…Mă întreb însă dacă chiar am uitat mesajul jocurilor copilăriei…
Câțiva copii s-au adunat și mi-au împărtășit din jocurile lor, atât din cele de interior, cu jetoane sau simple foi de hartie, cât și din cele de exterior, dinamice, precum tradiționalul “de-a v-ați ascunselea’’ sau “am pierdut o batistuță” (mă bate mămica?!). Cei care le povestesc sunt copiii înșiși, mult mai firești și mai specializați în domeniu:
Claudia: “Am un puzzle care-mi place foarte mult. Trebuie s-o ajuți pe fata din fotografie să-și aranjeze ținuta. Îl am de la mama. Îmi spune mereu că fata aceea seamănă cu mine: mereu uit ceva și nu e bine. O fată trebuie să fie ordonată, cochetă...”
Andrei: “În fiecare zi mă joc Counter Strike. E un joc pe calculator. Treci prin toate experiențele unui specialist antitero: salvarea ostaticilor, asasinări, evadarea teroriștilor… Ai pistoale, puști, arme de atac, grenade… E grozav. Aș vrea să lucrez în armată.”
Iuliana: “Acasă mă joc Jocul învățăturii, cu sora mea mai mare. Ea ia caietul de gramatică, apoi mă întreabă despre subiect, predicat… Dacă nu știu îmi scade puncte… Câștigă mai mult ea…”
Marius: “Noi, băieții, vara asta am inventat un joc. Ne luam avânt cu bicicletele, punem frană brusc, să iasa praful, apoi ne rotim…Se numeste Frâne monstruoase…Acasă mă joc pe calculator. Uneori se joacă și mama un joc simplu, trebuie sa omoare monștrii. Eu am învățat-o, dar e greu - nu pricepe singură nimic, niciodată, și e obositor să-i dau întruna lămuriri…”
Mihaela: “E un joc care se numește Rechini. Închipuiește-ți o fată frumoasă care înoată în ocean. Deodată, este înconjurată de rechini. Trebuie să o îndrumi, ca să scape… Tata l-a gasit pe internet pentru mine. E amuzant. Trebuie să te miști repede, altfel… “
Radu: “ Eu și tata încingem zilnic o partidă de table. Mama și sora mea se joacă în fiecare zi de-a face mancare și curățenie. Mai am o soră mai mică care știe doar un joc: Stricăcioasa.”
Mihai: “În pauze ne jucăm prinselea, în curtea școlii. Ne-mpărțim în două echipe: una de fete și una de băieți și ne prindem unii pe alții…”
Sunetul strident al clopoțelului ne întrerupe discuția.
Din momentul nașterii, copiii încep să învețe despre lumea din jurul lor. Prin intermediul jocului, ei au posibilitatea de a reconstrui, de a reproduce într-o formă intuitiv-activă o arie cuprinzatoare din realitatea obiectivă. Identitatea de gen se construiește sub influenta stereotipurilor de gen. Dacă ești fată, atunci va trebui să faci/să nu faci…, să fii/ să nu fi…, să arăți/ să nu arăți așa…, să înveți/să nu înveți, să ajungi/să nu ajungi…etc, iar dacă ești baiat atunci…
Îi privesc pe copii cum se îndepărtează vorbind aprins: într-o parte - fetele, în cealaltă – băieții. Jocurile par neschimbate și neschimbatoare. Eterne vor fi și discriminările de gen. Asta ne (mai) dorim?
Articol publicat în revista Șanse Egale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu