De dragul de a simți vântul (41)

#împreunăsuntembine

Zilele acestea triste am chef să vă arăt locuri frumoase.  -
(nevoie izvorâtă din credința mea în puterea infinită a Vieții)
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul, cu viitorul, cu viața asta, cu altele… devenind una.
Urcați în acest balon cu care călătoriile sunt posibile.
Să plecăm doar așa: de dragul de a simți vântul.

Azi: Pădurile de eucalipt (Spania)

 

M-am gândit totuși la fericire când am călcat pentru prima dată printr-o pădure de eucalipt. Privind-o de aproape părea de un dramatism absolut: tulpini despicate, cu coji răsucite, contorsionate de vânt, uscate, năpădite de vise, cu crengi  încărcate de frunze lungi, verzi, lucioase, lipicioase de sevă. Copaci înalți, înghesuiți, sufocați unii într-alții, îmbrățișați strâns. Pământ acoperit de lemne și frunze, ca și cum ar fi avut ceva de ascuns. O nepământenească lume în care vrăjit te afunzi. O halucinație care crește cu fiecare pas pe care îl faci, atât de puternic încât dizolvă forme și culori. Și gânduri. E straniu acolo, e o graniță între realități, între lumi. Ceva plutește în aer, te învăluie, te seduce, îți provoacă nostalgice fantezii. Paradoxal, nimic nu pare forțat. Și e atât de firesc să te trezești dintr-odată rănit. De frumusețe. Și de un parfum.

Miroase absolut dumnezeiește în pădurea de eucalipt.

Țin și acum ascunse într-un plic câteva frunze uscate. Uneori deschid plicul și inspir. E suficient pentru a fi din nou pe-o cărare în Spania, amețitor de fericită, hoinărind printr-o pădure de eucalipt.