De dragul de a simți vântul (40)

#împreunăsuntembine

Zilele acestea triste am chef să vă arăt locuri frumoase.
(nevoie izvorâtă din credința mea în puterea infinită a Vieții)
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul, cu viitorul, cu viața asta, cu altele… devenind una.
Urcați în acest balon cu care călătoriile sunt posibile.
Să plecăm doar așa: de dragul de a simți vântul.

Azi: Cheile Băniței, Hunedoara

Drumul nostru ducea spre Țara Hațegului și îl străbăteam atât de des cu satisfacția călătoriilor care există prin sine, nu prin destinația lor. Am privit probabil de o sută de ori muntele acela, i-am răscolit repetat profunzimile în Peștera Bolii, fără să fi știut nimic despre existența lor. Un panou ruginit, ascuns între ierburi înalte, undeva pe dreapta șoselei ne dezvăluia locația Cheilor Băniței. Traversând împrejurimile cu clădiri părăsite, prăbușite-n ruină, cu bălării, praf și dulăi sălbăticiți, cu o cale ferată pe care, destul de rar, mai trec trenuri, ești total neprevenit de nepământeanul loc ce avea să apară. 

 

La intrare se vedea doar un râu, netrădând cu nimic mâna creatoare a zeilor. Era luni, era cald și nu se vedea țipenie de om în jur. Am pătruns în Chei firesc, înaintând prin apă. Și apoi am tăcut. Părea că viața dispăruse de mult, lăsând în urmă pământul bătrân cu a lui frumusețe. 

 

Am petrecut ore lungi, nemăsurate de orologii, cufundați între pliuri de calcar, contempând armonia formelor, fiecare detaliu desenat de arhitecți stranii. Și-ntinsă acolo, în lumea din care creșteau fantastice ființe minerale, mă simțeam eu însămi rodul unui nesfârșite, vechi și artistice dinastii.