#împreunăsuntembine
Zilele acestea
triste am chef să vă arăt locuri frumoase.
(nevoie izvorâtă din credința mea în puterea infinită a Vieții)
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul, cu viitorul, cu viața asta, cu altele…
devenind una.
Urcați în acest balon cu care călătoriile sunt posibile.
Să plecăm doar așa: de dragul de a simți vântul.
Azi: Cheile Băniței,
Hunedoara
Drumul nostru ducea spre
Țara Hațegului și îl străbăteam atât de des cu satisfacția călătoriilor care există
prin sine, nu prin destinația lor. Am privit probabil de o sută de ori muntele
acela, i-am răscolit repetat
profunzimile în Peștera Bolii, fără să fi știut nimic despre existența lor. Un
panou ruginit, ascuns între ierburi înalte, undeva pe dreapta șoselei ne
dezvăluia locația Cheilor Băniței. Traversând împrejurimile cu clădiri
părăsite, prăbușite-n ruină, cu bălării, praf și dulăi sălbăticiți, cu o cale
ferată pe care, destul de rar, mai trec trenuri, ești total neprevenit de nepământeanul
loc ce avea să apară.
La intrare se vedea
doar un râu, netrădând cu nimic mâna creatoare a zeilor. Era luni, era cald și
nu se vedea țipenie de om în jur. Am pătruns în Chei firesc, înaintând prin apă.
Și apoi am tăcut. Părea că viața dispăruse de mult, lăsând în urmă pământul bătrân
cu a lui frumusețe.
Am petrecut ore lungi,
nemăsurate de orologii, cufundați între pliuri de calcar, contempând armonia formelor,
fiecare detaliu desenat de arhitecți stranii. Și-ntinsă acolo, în lumea din
care creșteau fantastice ființe minerale, mă simțeam eu însămi rodul unui
nesfârșite, vechi și artistice dinastii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu