vineri, 1 mai 2020

De dragul de a simți vântul (38)




#împreunăsuntembine




Zilele acestea triste am chef să vă arăt locuri frumoase.
(nevoie izvorâtă din credința mea în puterea infinită a Vieții)
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul, cu viitorul, cu viața asta, cu altele… devenind una.
Urcați în acest balon cu care călătoriile sunt posibile.
Să plecăm doar așa: de dragul de a simți vântul.


Azi: Sarmizegetusa Regia

 

Cu greu se poate imagina un loc mai împăcat cu sine, o pace mai adâncă ca aici, în bătrâna cetate dacică.

Era o dimineață dulce, cu rouă încă împletită în frunze, cu miros amețitor de iarbă proaspăt cosită când am ajuns pentru prima dată în centrul Munților Orăștie. Razele soarelui se strecurau printre crengile fagilor, ridicând un ușor abur de ceață. O lumină de început de zi, de început de lume se rostogolea peste tot. O tăcere aproape nepământeană veghea cetatea.

Mi-amintesc cum pașii noștri pe drumul pavat cu dale de calcar făceau un zgomot disproporționat. Nici nu știam cum să pășim mai ușor pentru a nu tulbura liniștea. Ne îndreptam către temple ridicate acum 2000 de ani! Ziduri, coloane din lemn sau piatră, pilaștrii din calcar sau andezit, un altar circular… Stăteam emoționați și uluiți, ca într-o lojă de onoare, admirând de sus zona sacră. Nu lipsea nimic, deși multe erau cufundate în pământ. Eram martorii tăcuți ai unei forțe care, deși măcinate de timp, cerea venerare.

Iar noi ne-am lăsat cufundați în acel Acasă profund.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu