luni, 11 iulie 2011

Şcoala de animale




“Odată, demult, animalele au hotărât că trebuie să facă ceva eroic pentru a se confrunta cu problemele unei "lumi noi". Aşa că au organizat o "şcoală nouă".

Au adoptat un program de activităţi printre care alergarea, căţăratul, înotul şi zborul. Pentru a uşura administrarea programului, toate animalele trebuiau să se pregătească la toate cele 4 materii.



Răţoiul era excelent la înot, de fapt mai bun decât instructorul lui, în schimb, la zbor de-abia lua note de trecere şi la alergat ce să mai vorbim. Pentru că era foarte încet la alergat, trebuia să stea după ore şi chiar să renunţe la la orele de înot pentru a exersa alergarea. O ţinu aşa până când, într-o zi, picioarele erau aşa de rănite încât abia obţinu o notă de trecere la cursul de înot. Dar cât ştia era suficient pentru cei de la şcoală, aşa că nimeni nu-şi făcu griji, ce excepţia răţoiului.



Iepurele era primul la orele de alergat, dar suferi o depresie nervoasă din cauza orelor istovitoare de inot.



Veveriţa era excelentă la căţărat, până descoperi ce înseamnă frustrarea la orele de zbor, unde profesorul a pus-o să pornească de la sol în sus, în loc să o pună din vârful copacului, în jos. Din cauza suprasolicitării, făcu febră musculară, după care luă un 7 la căţărat şi un 6 la alergat.


Vulturul era un copil problemă, aşa că era ţinut din scurt. La proba de căţărat îi bătea pe toţi ceilalţi, dar insista să-şi folosescă propriul mod de a ajunge în vârful copacului.



La sfârşitul anului, un ţipar anormal care putea să înoate extrem de bine, şi, de asemenea, să alerge, să se caţăre şi să zboare un pic, a avut celel mai bune rezultate şi a fost declarat şef de promoţie.



Coioţii nu au vrut să meargă la şcoală şi s-au luptat cu cel care aduna taxele, pentru că administraţia a refuzat să adauge ca materii săpatul şi scormonitul. Ei şi-au dus copiii să înveţe la un bursuc, şi mai târziu li s-au alăturat marmotele şi popândăii pentru a pune bazele unei şcoli private.


Are fabula asta vreo morală?”



(de George H. Reavis; din volumul Supă de pui pentru suflet. Editura Amaltea).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu