A lua hotărârea de a duce copilul la un specialist, fie că este vorba despre simptome asociate deficitului de atenţie şi hiperactivitate, fie că este vorba despre alte simptome, este o decizie importantă pentru orice părinte. Cei mai mulţi părinţi iau această hotărâre atunci când problemele copiilor depăşesc capacitatea familiei de a le rezolva şi când frustrarea rezultată din încercarea lor de a-i ajuta a atins punctul maxim.
Reacţii cognitive, emoţionale şi comportamentale ale unui părinte la aflarea diagnosticului de ADHD al copilului său:
Mai întâi părintele trebuie să conştientizeze ceea ce simte. Modul în care părinţii reacţionează la aceste informaţii are o mare importanţă în ceea ce priveşte adaptarea la tulburarea copilului.
Prima reacţie:
Negare sau uşurare. Mulţi părinţi neagă la început diagnosticul sau baza neurologică a acestuia. Ei susţin că nu este nimic grav şi că totul va putea fi remediat prin metode simple (consiliere, organizarea comportamentului).
Această reacţie apare cel mai frecvent la părinţii care nu au suspectat anterior că este ceva grav cu copiii lor. Când un părinte află că propriul copil are ADHD este normal ca el să nege sau să minimalizeze problema cautând să reorganizeze informaţia şi să vadă problemele şi soluţiile prin prisma lor de vedere. Dacă părintele are îndoieli în ceea ce priveşte corectitudinea diagnosticului este recomandabil să consulte un alt specialist.
Alţi părinţi acceptă cu uşurinţă informaţiile despre ADHD găsind în acestea răspunsurile la întrebările pe care şi le-au pus cu mult timp în urmă. Ei au găsit numele grijilor pe care le-au avut în legătură cu copilul lor şi pot acum să caute cum să-l ajute.
Furia. Pentru unii părinţi diagnosticul de ADHD naşte furie, îndreptată spre cei care l-au asigurat că nimic nu este în neregulă cu copilul său; faţă de cei care au pus aceste probleme pe seama proastei creşteri de către părinţi sau a problemelor din familie. Când părinţii îşi dau seama că nu este vina lor, furia şi resentimentul nu sunt reacţii iraţionale.
Durerea. A simţi durere atunci când afli că copilul tău are ADHD este atât natural cât şi sănătos. Aproape toţi părinţii vor fi îndureraţi datorită faptului că viaţa copilului nu va fi la fel ca a celorlalţi, datorită riscurilor viitoare. Unii părinţi vor fi însă îndureraţi datorită schimbărilor care trebuie făcute în familie pentru a se adapta la ADHD. Niciodată această durere nu va trece în totalitate, dar treptat se va trece peste ea când părintele va trebui să facă faţă responsabilităţilor de zi cu zi. Se recomandă acestor părinţi să discute cu alţii în aceaşi situaţie sau de a primi o terapie de scurtă durată de la persoanele care cunosc problematica referitoare la ADHD.
Acceptarea. Reacţia cea mai naturală şi de dorit este acceptarea - acceptarea a ceea ce este copilul şi poate deveni şi a ceea ce copilul nu este şi nici nu va putea deveni. Acest copil are o problemă pe care nu el a cerut-o, nu se poate abţine să nu o aibă şi are nevoie de ajutorul părintelui în a-i face faţă , inclusiv în a-i asigura protecţia faţă de cei care nu înţeleg acest lucru. Acceptarea înseamnă de asemenea recunoaşterea faptului că unele lucruri nu pot fi modificate pentru a-i permite copilului cu ADHD să aibă succes sau să se adapteze la fel de bine ca şi cei fără ADHD. Eşecul în acceptarea limitelor copilului va naşte intoleranţa, mânia, frustrarea punând copilul sub presiune. Odată ce părintele a acceptat tulburarea copilului va putea să privească peste limitele acestuia şi să vadă ceea ce nimeni nu vede - talentele şi puterile lui unice.
Tratamentul care are cele mai bune rezultate presupune o combinare de tratamente psihologice, educaţionale şi medicamentoase. În unele cazuri tratamentul medicamentos este suficient însă de scurtă durată mai ales în situaţiile în care ADHD este însoţit de alte tulburări adiţionale (tulburări de învăţare). Cu toate acestea tratamentul medicamentos este absolut necesar pentru rezolvarea problemei.
Acceptarea diagnosticului duce la dorinţa de a cunoaşte care sunt soluţiile pentru rezolvarea acestei situaţii. Părintele citeşte cât mai multe lucrări despre ADHD (învaţă mai mult despre ADHD - despre natura, cauzele şi tratamentul adecvat), urmăreşte (dacă este posibil) casete video despre acest subiect, stabileşte o întâlnire cu un specialist pentru a primi cât mai multe materiale educative, se întâlneşte cu alţi părinţi care au copii cu ADHD.
Material realizat pe baza suportului de curs - “Diagnoză, prevenţie şi intervenţie în tulburările de atenţie şi hiperactivitate (ADHD)” – Cognitrom
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu