Literatura pe aceasta tema abunda in definitii dintre cele mai diverse: capacitatea mintii de stabili legaturi, relatii; capacitatea de adaptare la mediu; instrument al reusitei, instrument al cunoasterii. Multiplele definiri ale conceptului de inteligenta l-au determinat pe Oleron sa afirme ca “inteligenta este un concept “semipopular” si care nu ne este foarte util deoarece ea este compusa din numeroase elemente ale procesului mental ce sunt mult mai fundamentale”.
Cu toate ca este o componenta importanta a spiritului, o putem considera mai curand ca o simplificare conceptuala adeseori excesiva. Inteligenta este mai degraba o compozitie a numeroase aspecte perceptive, cognitive, si afective ale spiritului ce pot fi mult mai precis definite. In ceea ce ne priveste ne atasam pozitiei lui C. Radulescu-Motru, pozitie nu suficient de riguroasa dar suficient de sugestiva: “Om inteligent – spune Motru – este acela care obtine prin gandirea sa un maximum de rezultate. Prin opozitie de numeste neinteligent nu atat omul insuficient in gandire, caci in acest caz se gandeste fiecare om fata de imprejurari din cale afara de grele, cat omul care, avand gandire, nu stie sa o intrebuinteze in mod util”. Pentru Motru inteligenta consta in buna organizare a functiilor gandirii si nu atat in natura acestor functii. “Un intelectual al abstractiei, nu este intotdeauna si inteligent. Este inteligent acela care, pe langa faptul ca poseda insusiri intelectuale, este in masura sa scoata din coordonarea acestora rezultatul de care are nevoie”.
A existat la inceputul secolului nostru parerea ca inteligenta consta in nivelul ridicat al comprehensiunii si judecatii. In aceasta acceptiune inteligenta se confunda cu originalitatea gandirii. Afirmatia este incompletata. Poate exista inteligenta si la un nivel scazut de gandire. Nu putem refuza calificativul de inteligent unui copil. Alti cercetatori ai problemei au afirmat ca inteligenta ar consta mai ales in usurinta de a dobandi cunostinte noi. Si aceasta intelegere este lacunara. Inteligenta nu este doar teoretica ci si practica. Pe buna dreptate se afirma ca ea este strans legata si de atentie; fara atentie nu se poate realiza gandirea, iar fara gandire nu putem vorbi de inteligenta. Desigur, nivelul inalt al inteligentei nu sta in dependenta directa cu nivelul atentiei. Dar ea este o conditie esentiala nu numai a inteligentei ci si a numeroase fapte de constiinta. In acelasi context mentionam faptul ca inteligenta nu poate exista in afara memoriei; dar nu de memorie depinde inteligenta. Sunt indivizi cu memorie intensa dar cu inteligenta mediocra. Exista insa o legatura directa intre memoria combinatorie si imaginativa pe de o parte si inteligenta pe de alta parte. Viata simturilor este si ea o conditie necesara a functiilor intelectuale, iar variatiile lor se resimt de catre aceasta din urma; dar de o dependenta stransa, care sa explice insasi inteligenta, nu poate fi vorba. Inteligente remarcabile pot exista in ciuda lipsurilor care exista in viata simturilor si de multe ori tocmai in rolul de compensatie pentru aceste lipsuri; pe de alta parte o desavarsita structura sensibila nu este totdeauna urmata de inteligenta Exista o autonomie a inteligentei cu toate ca ea este conditionata de viata simturilor si de principalele functii ale spiritului. Aceasta autonomie o recunosc W. Stern si C. Radulescu-Motru, aceasta din urma accentuand ca inteligenta este o insusire sufleteasca ce faciliteaza actiunea omului de adaptare la noile exigente si conditii ale vietii.
Parafrazandu-l pe Montaigne am putea spune ca „inteligenta este arta de a se pune piezis”. Ideea se refera cu precadere la inteligenta senzori-motorie. Dar la fel de bine o putem defini ca „o masina de fabricat abstractii” (inteligenta conceptuala). Hartmann definea inteligenta ca fiind „functia ce adapteaza mijloacele la scopuri”. O conduita inteligenta apare deci ca un ansamblu de operatii determinate subordonate unui scop ce vizeaza solutia unei probleme. O asemenea definitie este insa insuficienta. Instinctul, obisnuintele sunt si ele comportamente finalizate, adaptate unui scop. Activitatea instinctiva este insa strict specializata.
Instinctului strict specializat, i se opune inteligenta ca „instrument universal” (Descartes), capabila sa rezolve probleme noi, sa se adapteze la conditiile de existenta in dinamica lor.
Daca inteligenta se opune in mod incontestabil instinctului, ar fi o eroare sa refuzam animalelor si in mod particular vertebratelor superioare orice fel de inteligenta. Aceasta deoarece nu putem reduce in mod arbitrar inteligenta la ratiune adica la facultatea specific umana de gandire prin idei generale, prin concepte cu ajutorul limbajului. Secolul al XII-lea opunea in mod automat inteligenta umana instinctului animal refuzand acestuia orice nuanta de inteligenta. In prezent se considera ca animalele sunt capabile la randul lor de o forma de inteligenta senzorio-motorie. Pe buna dreptate Pierre Janet spunea ca „se ignora terrae incognitae care se intind intre instinct si inteligenta” Exista o inteligenta practica, concreta, anterioara limbajului. Omul la randul sau a confectionat unelte inainte de a fi „logician”. Intr-un faimos pasaj din Evolutia creatoare, Bergson atrage atentia psihologilor: „homo-faber – spune el – a precedat homo-sapiens. Inteligenta, in demersul sau original apare la om ca disponibilitate de a fabrica unelte”. Aceasta inteligenta artizanala – careia Bergson ii subliniaza importanta – nu a fost la om in mod aprofundat.
Spre deosebire de inteligenta animala, inteligenta umana poate domina timpul. Omul evoca trecutul care a fost si viitorul ce va veni formandu-si amintiri si proiecte. Inteligenta este capabila sa se detaseze de realul concret – de a gandi lucrurile in absenta lor, de a-si reprezenta lumea interioara. Copilul rezolva probleme practice inainte de a rezolva probleme teoretice, stie sa recunoasca raporturile intre lucruri inainte de a descoperi raporturile intre idei. Si in cursul istoriei, inteligenta practica a precedat inteligenta teoretica. Oamenii au utilizat levierul si planul inclinat inainte de a fi existat teoria levierului si a planului inclinat. Este vorba de progresul facut de om in directia inteligentei abstracte in care limbajul a avut un rol considerabil.
Exista mai multe tipuri de inteligenta, in functie de anumite aptitudini particulare. Descartes construieste un sistem plecand de la cateva principii fundamentale, fizicianul cerceteaza cu pricepere structura materiei, mecanicul utilizeaza masini complicate – fiecare in specialitatea sa. Dar acesti oameni nu sunt intersanjabili. Mecanicul s-ar putea sa nu inteleaga mare lucru din sistemul filosofic iar filosoful sa fie incapabill sa-si repare masina. Carui fapt i se datoreaza aceasta diferenta ? Pe de o parte diversitatii profesionale. Dar de ce si-au ales aceasta meserie si nu alta ? Desigur, factori de interes si afectivi au contribuit la aceasta optiune.
Dar dincolo de factorul de „interes”, cu certitudine exista o diferenta intre inteligenta mecanica ce analizeaza structurile complexe in spatiu, inteligenta abstracta capabila sa manipuleze concepte si o inteligenta sociala ce implica raporturile interumane.
A sosit vremea sa abordam elevii, tinand cont de diferentele dintre ei. Unii copii, considerati inteligenti, nu au rezultate bune la scoala. De multe ori, se ajunge la concluzia ca unii elevi sunt destepti, iar altii nu. In general, se apreciaza ca este destept cel care are note bune sau un punctaj mai mare la testele de inteligenta. Despre acestia se crede ca sunt „nascuti inteligenti”. In functie de acest criteriu ne asteptam la urmatoarele situatii:
daca un copil e inteligent – rezultate bune;
daca are inteligenta medie – rezultatele pot fi satisfacatoare;
daca are inteligenta scazuta – slabe sperante...
Iata numele unor persoane celebre, care au reusit sa se afirme in diverse domenii, chiar daca se spune ca au avut unele dificultati la scoala: Picasso, Einstein, Mozart, Shakespeare, Freud, Darwin, Ghandi, Churchill, Spielberg, s.a.
Se poate vorbi de inteligenta in cazul unor astfel de personalitati ? Suntem tentati sa-i consideram inteligenti pe cei care sunt buni la matematica sau la literatura, iar pe ceilalti sa-i consideram talentati. Sa fii creativ, sa contribui la dezvoltarea societatii inseamna mai bun decat sa fii bun la matematica. Daca vom sustine ca personalitati ca cele mai sus amintite sunt talente, aprecierea va fi corectam, pentru ca ele sunt astfel considerate la fel de importante, dar daca vom aprecia ca doar una sau doua sunt inteligente, iar pe celelalte le vom numi talente, atunci s-ar putea ajunge la concluzia ca ele nu sunt egale ca importanta.
O inteligenta este un mod de a rezolva probleme si de a dezvolta produse considerate ca valori cel putin intr-o cultura (de exemplu, Picasso, fiind preocupat de razboi, a pictat „Guernica”, produs considerat ca fiind o valoare).
Nota: Va recomandam sa parcurgeti si articolele despre inteligenta multipla.
BIBLIOGRAFIE
Hilgard, E.R. si Bower, G.H. Teorii ale invatarii. Bucuresti: E.D.P, 1974
Iucu, Romita B. Instruire scolara. Iasi: Polirom, 2001
Jinga, I. si Negret, I. Invatarea eficienta. Bucuresti: Aldin, 1999
Neacsu, I. Instruire si invatare. Bucuresti: E.D.P, 1999
Noveanu, E. Metodologia cercetarii in educatie (caiete de studiu). Univ.Bucuresti
Planchard, E. Cercetarea in pedagogie. Bucuresti: E.D.P, 1972
Schaub, Horst si Zenke, Karl G. Dictionar de pedagogie. Iasi: Polirom, 2001
Sillamy, Norbert. Dictionar de psihologie. Bucuresti: Univers Enciclopedic, 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu