Această perioadă este foarte importantă
pentru viaţa copiilor şi a părinţilor lor. În această perioadă cei mai mulţi
copii încep şcoala. Când copiii încep să meargă la şcoala, lumea lor se
schimbă. Ei trebuie să înveţe rapid să se descurce singuri, fără părinţi, să
stea împreună cu alţi copii, necunoscuţi şi să facă faţă cerinţelor mai multor
adulţi. Ei vor trebui să înveţe şi să respecte noi programe şi rutine. Cele
trei aspecte importante pentru această etapă sunt: 1) temperamentul; 2)
relaţiile cu ceilalţi copii; 3) pubertatea.
Temperamentul
Noile provocări care apar odată cu
începerea şcolii au tendinţa de a evidenţia diferenţele dintre temperamentele
copiilor. Fiecare copil se naşte cu un temperament. Fiecare dintre noi are un
mod special în care percepe lumea din jur, un mod care este înnăscut şi care nu
poate fi schimbat. Fiecare temperament are puncte tari şi provocări.
Temperamentul copilului influenţează foarte mult modul în care acesta se
comportă la şcoală.
Cele mai importante caracteristici ale
temperamentului sunt: 1) nivelul de activare
comportamentală; 2) ritmicitatea; 3) deschiderea
spre nou; 4) adaptabilitatea; 5) gradul de distractibilitate; 6) persistenţa;
7) intensitatea.
Nivelul
de activare comportamentală. Unii copii sunt hiperactivi, vor tot timpul să alerge, să sară sau să se
caţăre. Ei stau foarte greu liniştiti, chiar şi la masă. Par să fie mereu în
mişcare, în vreme ce alţi copii sunt inactivi şi preferă activităţile
liniştite, precum răsfoitul unei cărţi, reviste sau realizarea unui puzzle.
Există şi copii care au un nivel de activare comportamentală undeva la mijloc
între cele două extreme.
Ritmicitatea. Unii copii au ritmuri predictibile. Li se
face foame la intervale regulate de timp, se trezesc, adorm şi merg la baie
aproximativ la aceeaşi oră în fiecare zi. Alţi copii au schimbări de ritm. Este
posibil să le fie foame la amiază într-o zi şi să nu le fie în după-amiaza zilei
următoare. Ei se pot trezi foarte devreme luni, dar să doarmă până târziu marţi.
Alţi copii au gradul de ritmicitate undeva între cele două extreme.
Deschiderea
spre nou. Unii copii sunt
deschişi la situaţii noi. Ei zâmbesc străinilor, încearcă să se împrietenească
cu grupuri noi de copii şi să se joace cu ei, îşi fac uşor prieteni, adoră să
încerce feluri noi de mâncare şi să meargă în locuri noi. Alţi copii sunt reticenţi
la nou. Ei se ascund sau sunt reci cu străinii, se integrează greu în grupurile
noi de copii, resping felurile noi de mâncare şi evită să meargă în locuri noi.
Alţi copii au
reacţii care pot oscila între cele două extreme.
Adaptabilitatea la schimbare. Unii copii
se adaptează repede la schimbările de program, loc sau oameni. Ei pot să se
obişnuiască cu o schimbare de program sau de profesor într-o zi sau două. Însă
sunt şi copii care se adaptează mai greu. Se poate să treacă o lună pentru a se
obişnui cu o schimbare de program sau cu un profesor nou. Alţi copii au gradul
de adaptabilitate situat undeva între cele două extreme.
Gradul
de distractibilitate.
Atenţia unor copii este uşor de distras. Se mută dintr-un loc în altul, în
funcţie de ceea ce văd sau de ceea ce aud în acel moment şi termină foarte greu
o sarcină de lucru deoarece atenţia lor este mereu distrasă de alte lucruri.
Dar când sunt trişti sau dezamăgiţi, este foarte uşor să le distragem atenţia
şi să îi înveselim. Sunt şi copii care nu sunt uşor distractibili. Ei pot sta
liniştiţi să citească mult timp, însă atunci când sunt înfometaţi sau trişti,
este foarte greu să le distragem atenţia. Alţi copii au
gradul de distractibilitate undeva între cele două
extreme.
Perseverenţa. Unii copii sunt foarte perseverenţi, nu
părăsesc sarcina de lucru până când nu reuşesc să o termine. Ei au un obiectiv
în minte şi continuă să lupte să îl atingă. Ei nu renunţă în faţa noilor
provocări şi nu este uşor să îi convingem să se oprească, dacă ei nu doresc
asta. Alţi copii sunt mai puţin persistenţi. Dacă cad, ei nu se mai ridică,
dacă nu reuşesc să facă repede un puzzle, îşi pierd interesul. Este foarte uşor
să îi convingem pe aceşti copii să se oprească din ceea ce fac. Sunt şi copii
care au un grad de perseverenţă situat între cele două extreme
Intensitatea. Unii copii au reacţii emoționale foarte
intense în diferite situaţii şi evenimente. Dacă au o dificultate în a realiza
puzzle-ul, încep să ţipe şi să arunce piesele.
Ei îşi exprimă tristeţea şi furia într-un mod foarte intens, dar acelaşi
lucru se întâmplă şi cu sentimentul de fericire. Ei plâng tare când sunt
supăraţi şi râd cu gura până la urechi când sunt fericiţi. Ştim mereu care sunt
sentimentele lor. Alţi copii au reacţii liniştite. Când sunt supăraţi, plâng
liniştit, când sunt fericiţi, zâmbesc fără zgomot. Este dificil să ştim care
sunt sentimentele acestor copii. Există şi copii care au reacţii emoționale situate
undeva între cele două extreme.
De
ce contează temperamentul?
Temperamentul copiilor are o influenţă
puternică asupra integrării lor în mediul şcolar. Unii copii vor găsi noul
mediu interesant şi palpitant, se vor adapta repede la noile
rutine şi se vor bucura să își facă noi prieteni.
Alţii vor găsi noul mediu stresant, vor avea
nevoie de timp să se adapteze la noile rutine şi
le va fi dificil să îşi facă prieteni noi.
Deşi nu este posibil să schimbăm
temperamentul unui copil – de exemplu, de a face un copil activ dintr-unul
inactiv - putem identifica punctele forte ale fiecărui copil pentru a le încuraja.
De asemenea, putem identifica provocările fiecărui copil şi putem crea un mediu
favorabil, care să îi permită fiecărui copil să reuşească să facă faţă
situaţiilor cu care se confruntă.
Asemănările şi deosebirile între
temperamentul copilului dvs şi al dvs ca părinte - sau între temperamentul
copilului dvs. şi cel al cadrului didactic pot afecta foarte mult aceste relaţii.
Gândiţi-vă la un părinte care nu este foarte activ. Acestui părinte îi place să
stea în casă, să citească în linişte şi să asculte muzică în surdină. Ce s-ar
putea întâmpla în cazul în care acest părinte are un copil cu un nivel ridicat
de activare comportamentală? Ce se va întâmpla în cazul în care acest copil
este ţinut în casă şi se aşteaptă de la el să stea liniştit? Părinţii care
recunosc o diferenţă de nivel de activare comportamentală vor fi
capabili să îşi ajusteze aşteptările şi să
găsească modalităţi de a satisface nevoile copilului. Părinţii care nu îşi dau
seama că, comportamentul unui copil ar putea fi din cauza diferenţelor
temperamentale, vor crede că, copilul este „rău”. Este foarte important pentru
părinţi să se gândească la temperamentelor lor şi să ia în considerare cât de
bine se potrivesc cu temperamentele copiilor lor. Acest lucru ne poate ajuta să
înţelegem motivele pentru care apar multe conflicte familiale.
Asemănările dintre temperamentul dvs şi
cel al copilului dvs au puternice influenţe în relaţia dvs. cu acesta. Pentru a
avea o relaţie sănătoasă cu copilul dvs, este important să cunoaşteţi rolul
temperamentului în comportamentul copilului şi în comportamentul dvs. Înţelegerea
temperamentului ne poate ajuta să înţelegem cauzele conflictelor dintre părinţi
şi copii. De asemenea ne ajută să înţelegem de ce pedeapsa corporală nu este
eficientă.
Temperamentul nu poate fi schimbat, dar
putem găsi moduri de rezolvare a conflictelor fără ceartă şi bătaie. Putem găsi
mijloace prin care să ne acceptăm şi respectăm diferenţele.
Relaţiile
cu alţi copii
În timpul anilor de şcoală, relaţiile
sociale ale copiilor devin tot mai importante. Interesul lor crescut pentru
legarea de prietenii este un semn al independenţei. Lumea lor se extinde. Ei
învaţă despre cum gândesc, ce cred și cum se comportă ceilalţi. Uneori,
părinţii îşi faci griji despre toate aceste noi influenţe asupra copiilor lor.
Ei ar putea simţi că pierd controlul asupra a ceea ce fac copiii lor, modului
în care aceştia îşi petrec timpul şi asupra contextelor la care sunt expuşi.
Dar aceasta este o parte necesară şi importantă a dezvoltării copiilor. În
această etapă, ei învaţă multe despre alţi oameni şi despre ei înşişi.
În această etapă, copiii au pentru prima dată
probleme complicate. Ei trebuie să înveţe cum să gestioneze un conflict cu alţi
copii, divergenţe de opinii, să fie demni, să înţeleagă
loialitatea şi să dea dovadă de bunătate chiar şi
atunci când alţii nu fac asta.
Baza pentru succesul copiilor în această
etapă a fost pusă de la naştere şi până în prezent. Dacă şi-au dezvoltat până
acum abilităţile de conştientizare a propriei persoane, stima de sine,
competenţă şi încredere, ei pot face faţă acestor noi provocări.
– Copiii
care au o părere bună despre ei înşişi, care se văd ca fiind atenţi şi capabili
sunt mult mai predispuşi să ia decizii corecte.
Cei care au observat că părinţii lor îşi
rezolvă conflictele, supărările şi problemele fără agresivitate şi violenţă
sunt mult mai predispuşi să îşi rezolve propriile conflicte în mod paşnic.
– Cei
care au învăţat de la părinţi să asculte, să comunice şi să îi trateze pe cei
din jur cu respect sunt mult mai predispuşi să se poarte în acest fel cu
colegii și profesorii lor.
– Cei
care se simt sprijiniţi şi acceptaţi de părinţii lor, sunt mult predispuşi să
le ceară sfaturi şi ajutor.
Tot ceea ce au făcut părinţii până acum
pentru a construi relaţii sănătoase, puternice şide încredere cu copiii lor le
oferă celor mici puterea de a gestiona situaţii dificile şi de asemenea
încredere pentru a cere ajutor părinţilor. Gestionarea relaţiilor sociale este
o mare provocare. Copiii vor face greşeli. Încă nu înţeleg tot ce înţeleg
adulţii, dar prin încercare şi eroare vor învăţa foarte multe despre persoanele
din jur şi despre ei înşişi.
Responsabilitatea majoră a părinţilor în
această perioadă este să le ofere copiilor lor sprijin şi îndrumare. Rolul lor
este să le arate cum să comunice eficient, cum să dea dovadă de bunătate, cum
să ofere ajutor, cum să îşi repare greşelile, cum să fie loiali şi cum să
acţioneze cu integritate. Aratându-le cum să se comporte cu ceilalţi, lucraţi la
atingerea obiectivelor dvs. pe termen lung. Prin consolidarea stimei lor de
sine şi a sentimentului de încredere în dvs., puneţi bazele tranziției în bune
condiţii către independenţa din timpul adolescenţei.
Pubertatea
La sfârşitul acestei etape, copiii intră
la pubertate. În această perioadă au loc schimbări importante, atât fizic, cât
şi emoţional. Corpurile lor se schimbă, însă deşi încep să arate ca adulţii,
tot copii rămân. Hormonii le pot schimba dispoziţia emoțională. Ei vor din ce
din ce mai multă independenţă, dar este posibil să nu aibă abilităţile necesare
pentru a lua propriile lor decizii. Ei realizează că principiile şi
convingerile lor pot fi diferite de cele ale părinţilor lor. De asemenea, ei
încearcă să înţeleagă cine sunt, ca indivizi.
Toate aceste modificări pot naşte
conflicte între părinţi şi copii. La fel cum au făcut atunci când au fost mici,
la această vârstă copiii vor să ia propriile decizii. Dar deciziile sunt mai
mari acum şi au consecinţe pe măsură. Deci, părinţii se îngrijorează cu privire
la siguranţa copiilor lor, ei se tem că, copiii lor vor avea probleme sau vor
face năzbâtii la şcoală, îşi fac griji că prietenii copiilor lor îi vor
influenţa negativ.
Dacă părinţii şi-au încurajat copiii să
decidă singuri când aceştia aveau 2, 4 sau 6 ani, oferindu-le informaţii
într-un context sigur, este foarte probabil ca aceştia să traverseze această
perioadă fără probleme. Responsabilitatea principală a părinţilor în această perioadă
este să îşi protejeze copiii, respectându-le nevoia de independenţă.
Pentru a putea realiza acest lucru,
părinţii trebuie să:
– găsească moduri prin care să rămână lângă copiii
lor fară a-i constrânge.
– fie dispuşi să asculte, să discute şi să ofere
sfaturi.
– încerce să înţeleagă emoţiile din spatele
comportamentelor copiilor lor.
– demonstreze că ei vor fi mereu acolo, pentru a
le oferi copiilor ajutor.
– îi ajute să îşi descopere calităţile şi
caracteristicile speciale.
– trateze cu seriozitate temele copiilor şi să îi
sprijine în pregătirea lor pentru şcoală.
– cunoască profesorii copiilor lor.
– permită copiilor să invite acasă prieteni.
– ştie unde sunt copiii lor şi cu cine, dar în
acelaşi timp să le respecte nevoia de intimitate.
– demonstreze că cei mici pot avea încredere în
ei.
– îşi ajute copiii să distingă singuri ce este
bine şi ce este rău.
– îşi ajute copiii să găsească moduri eficiente
prin care să reziste presiunilor grupului de
prieteni.
– îşi ajute copiii să îşi dezvolte sentimentul de
responsabilitate şi competenţă.
– îi implice în luarea de decizii familiale şi să
le respecte punctul de vedere.
– îi încurajeze să ofere ajutor celor din jur.
– discute cu ei despre viitor şi despre toate
posibilităţile sale.
– îi încurajeze să aibă vise legate de modul de
desfăşurare al propriei vieţi.
– îi ajute să găsească moduri prin care să îşi
atingă obiectivele.
Amintiţi-vă că aţi construit o bază timp
de câţiva ani. Toate cărămizile pe care le- aţi adăugat până acum devin în
prezent foarte importante.
În copilăria mică, aţi construit o relaţie
bazată pe încredere şi ataşament. Copiii care au învăţat de mici că pot avea
încredere în părinţi vor ţine seama de sfaturile lor când vor creşte.
Tot în copilărie, aţi tratat cu respect
toate încercările copilului de a comunica cu dvs. Copiii care au fost trataţi
cu seriozitate şi au fost ascultaţi se simt mult mai confortabil să vorbească
cu părinţii lor atunci când cresc.
În preşcolaritate, aţi încurajat
independenţa copilului, oferindu-i informaţiile de care avea nevoie. Copiii
care au fost lăsaţi să facă diverse lucruri singuri când erau mici sunt mult
mai predispuşi să aibă abilităţile necesare pentru a lua propriile decizii şi pentru
a-şi purta singuri de grijă.
De asemenea, i-aţi arătat copilului dvs
cum să îşi rezolve problemele fără violenţă. Copiii care au observat moduri
constructive de rezolvare a problemelor sunt mult mai predispuşi să îşi rezolve
propriile probleme într-o manieră non-violentă.
Tot în preşcolaritate, i-aţi arătat
copilului că îi respectaţi sentimentele. Copiii care au învăţat că sentimentele lor
contează îşi vor exprima în faţa părinţilor temerile şi îngrijorările.
Le-aţi răspuns copiilor la toate
întrebările. Copiii care au învăţat că părinţii lor îi vor ajuta să găsească
răspunsuri vor cere informaţii părinţilor înainte să aibă probleme. Aţi respectat individualitatea copilului
dvs. Copiii care au dobândit stimă de sine sunt mult mai predispuşi să reziste
presiunilor grupului de prieteni.
Aţi construit un mediu sigur pentru
copilul dvs. Copiii care se simt în siguranţă vor avea mai multă încredere în
ei înşişi, vor lupta pentru ei şi pentru cei din jurul lor şi vor face ceea ce
este corect.
Relaţia bazată pe respect, încredere şi
căldură, pe care aţi construit-o încă de la naşterea copilului dvs, va servi
acestuia ca o ancoră în călătoria prin adolescenţă.
Sursa: Salvaţi Copiii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu