#împreunăsuntembine
Zilele acestea
triste am chef să vă arăt locuri frumoase.
-
(nevoie izvorâtă din credința mea în puterea infinită a Vieții)
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul, cu viitorul, cu viața asta, cu altele…
devenind una.
Urcați în acest balon cu care călătoriile sunt posibile.
Să plecăm doar așa: de dragul de a simți vântul.
Azi: Pădurile de
eucalipt (Spania)
M-am
gândit totuși la fericire când am călcat pentru prima dată printr-o pădure de
eucalipt. Privind-o de aproape părea de un dramatism absolut: tulpini
despicate, cu coji răsucite, contorsionate de vânt, uscate, năpădite de vise,
cu crengi încărcate de frunze lungi,
verzi, lucioase, lipicioase de sevă. Copaci înalți, înghesuiți, sufocați unii
într-alții, îmbrățișați
strâns. Pământ acoperit de lemne și frunze, ca și cum ar fi avut ceva de ascuns.
O nepământenească lume în care vrăjit te afunzi. O halucinație care crește cu fiecare
pas pe care îl faci, atât de puternic încât dizolvă forme și culori. Și
gânduri. E straniu acolo, e o graniță între realități, între lumi. Ceva
plutește în aer, te învăluie, te seduce, îți provoacă nostalgice fantezii. Paradoxal,
nimic nu pare forțat. Și e atât de firesc să te trezești dintr-odată rănit. De frumusețe.
Și de un parfum.
Miroase absolut dumnezeiește în pădurea de eucalipt.
Țin și acum ascunse într-un plic câteva frunze uscate. Uneori deschid plicul și inspir. E
suficient pentru a fi din nou pe-o cărare în Spania, amețitor de fericită, hoinărind printr-o pădure de eucalipt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu