Înnăscut sau dobândit

Asculta mai multe audio Muzica

TEXTE COMENTATE: J. Monod: înnăscut sau dobândit empiric; J. Monod: însuşirea primară a limbajului este programată în dezvoltarea epigenetică a creierului; N. Chomsky: O ipoteză cu privire la facultăţile mintale înnăscute pe care copilul le pune în joc atunci când învaţă o limbă; J. Piaget: Nucleul fix este rezultatul necesar al construcţiilor proprii inteligenţei senzoriomotorii, anterioară limbajului; N Chomsky: Nucleul fix este determinat genetic (înnăscut).

Variatele curente din psihologie, lingvistică, neuroştiinţă sau filosofie au tendinţe uneori diametral opuse atunci când este vorba de structurile mentale.

O astfel de situaţie întâlnim şi în cazul textelor programatice supuse acestui comentariu: pe de o parte concepţiile lui Jaques Monod şi Noam Chomsky iar, pe de altă parte, concepţia lui Jean Piaget. Textele prezentate aduc în discuţie tema însuşirii limbajului, prezentând două teorii contrastante: caracterul înnăscut al limbajului (cazul primilor doi autori), respectiv caracterul dobândit (cazul ultimului autor).

O preocupare intensă a specialiştilor din multe domenii ale cunoaşterii a fost dintotdeauna graniţa între înnăscut şi dobândit în cazul comportamentelor fiinţelor vii. Jaques Monod realizează o analogie între comportamentele animalelor şi unele categorii fundamentale ale cunoaşterii umane, inclusiv limbajul, considerând că „atunci când comportamentul implică elemente dobândite prin experienţă, ele sunt implicate în conformitate cu un program înnăscut, adică determinat genetic”. O premisă fundamentală a nativismului epistemologic este aceea că dezvoltarea minţii va trebui sa fie studiată pe baza aceloraşi principii care au fost adoptate de biologie. Biologii spun că dezvoltarea unui organism este orientată şi condusă de un program genetic propriu speciei, iar ambianţa externă influenţează ritmul procesului de dezvoltare. Prin urmare, Monod susţine teoria potrivit căreia însuşirea primară a limbajului este legată de „un proces de dezvoltare epigenetică”, prezentând argumente anatomice: creşterea postnatală a cortexului.

Studierea însuşirii limbajului de către copil o găsim dezbătută de pe poziţii similare în textele lui Noam Chomsky. Învăţarea limbajului unei comunităţi omeneşti de către copil este caracterizată ca trecere de la o stare iniţială, gramatica universală care este parte a programării genetice, la starea finală - însuşirea gramaticii speciale caracteristice unui proces natural; în acest proces elementul înnăscut oferă structura de bază, iar informaţiile primite în ambianţa lingvistică au un rol declanşator; însuşirea limbajului este, în acest sens, mai degrabă creştere, decât învăţare. Punctul de plecare al teoriei formulate de Chomsky este semnalarea şi tematizarea dintre competenţa lingvistică şi informaţia pe care o primeşte cel care îşi însuşeşte limba din ambianţa lingvistică (mediul). Chomsky subliniază faptul că un copil îşi însuşeşte foarte repede limba maternă, în general corect. Competenţa lingvistică, spune Chomsky, este produsul creşterii, nu al învăţării: „Un copil este în stare să-şi însuşească la perfecţie o limbă cu mai multă uşurinţă şi fără instrucţie specială (...). simplul contact cu limba respectivă în decursul unui interval de timp nu prea îndelungat pare să constituie tot ce este necesar unui copil normal ca să ajungă să stăpânească limba în cauză (...). Copilul nu are nevoie, ca să-şi dezvolte aptitudinile sale lingvistice, de o instrucţie şi îndrumare atente (...)”

Constatăm faptul că Chomsky consideră că în programul nostru ereditar sunt incluse toate caracteristicile de la cele biologice la cele cognitive. Acestea doar aşteaptă să fie puse în funcţiune. Prin urmare, în concepţia acestuia, aşa cum funcţionează structurile organice dezvoltate în corp (ochiul, inima), aşa funcţionează şi gândirea. Maturizarea creierului se produce prin derularea succesivă a unor structuri deja existente, nu prin învăţare. Este vorba de creştere, nu despre dezvoltare şi construcţie: „Organele mintale şi organele fizice sunt determinate de proprietăţi specifice speciei şi determinate genetic (...); interacţiunea cu mediul înconjurător e necesară pentru a declanşa procesul de creştere (...)”

Teoria lui Chomsky conduce spre unele concluzii ce pot fi considerate oarecum bizare: limbile vorbite sunt, în toate privinţele, în toată lumea, aceleaşi; mediul joacă, în cel mai bun caz, rol declanşator, având rol minim în elaborarea cunoştinţelor („interacţiunea cu mediul înconjurător e necesară pentru declanşarea proceselor genetice determinate”); datorită faptului că limbajul este inclus în genomul individului, acesta şi-l poate însuşi chiar şi în condiţiile unei eredităţi limitate; toate ipostazele posibile despre regulile sintaxei pe care copilulul ar putea să le inventeze sunt excluse din moştenirea genetică.

Jean Piaget este adeptul modelului auto-dezvoltării psihice. El pune în discuţie caracterul dobândit al limbajului. De data aceasta se dezbate ideea unei interacţiuni reciproce organism-mediu, subliniindu-se rolul activ al organismului şi caracterul progresiv al elaborării structurilor cunoaşterii, inclusiv a limbajului: „nu există cunoştinţe rezultate dintr-o simplă înregistrare de observaţii, fără o structurare datorată activităţii subiectului.” Important în acest proces este echilibrul – sistemele reglatoare care permit acţiunea organismului împotriva factorilor perturbatori, reechilibrarea sistemelor interne: „ autoreglarea, ale cărei rădăcini sunt evident organice este comună proceselor vitale şi mintale şi acţinile sale sunt direct controlabile (...); prin jocul reglărilor de reglări, autoreglarea este (...) constructivistă”.

Piaget consideră că structurile cognitive ale intelectului se construiesc printr-o organizare de acţiuni succesive exercitare aupra obiectelor. Deşi nu crede în existenţa structurilor înnăscute ale inteligenţei, acceptă ideea că funcţionarea intelectului implică mecanisme nervoase ereditare, dar aceste mecanisme sunt, în opinia sa, insuficiente pentru explicarea genezei şi comportamentelor umane. Există o inteligenţă general umană care este aptă să transforme în realitate potenţele organizatoare elementare ale creierului în diferite forme din ce în ce mai complexe. „Nu există (...) structuri cognitive înnăscute; numai funcţionarea inteligenţei este ereditară şi nu creează structuri decât printr-o organizare de acţiuni succesive exercitate asupra obiectelor”, afirmă Piaget. Principiile ce par a sta la baza teoriei lui Piaget sunt: minimum de preformare – maximum de autoorganizare. „Nucleul fix înnăscut” de care vorbea Chomsky e considerat de Piaget „neînnăscut”, „rezultatul necesar al construcţiilor proprii inteligenţei senzoriomotorii”.

Pe fundalul divergenţei înnăscut-dobândit, comparând cele două teorii, subliniem următoarele deosebiri:

- relaţia dintre gândirea copilului şi cea a adultului
Piaget vorbeşte despre o succesiune de etape pe parcursul cărora copiii, pe măsura înaintării în vîrstă, îşi însuşesc moduri de raţionament calitativ diferite. De partea cealaltă, Chomsky şi Monod susţin ca toate disponibilităţile de gândire sunt specificate de la naştere.

- natura reprezentărilor mintale
În timp ce, în perspectiva piagetiană capacitatea de reprezentare a cunoştinţelor este rezultatul unui proces constructiv, în perspectiva chomskyană este refuzată ideea că funcţia de simbolizare apare la un anumit moment al dezvoltării. Chomsky vorbeşte despre creştere, nu despre dezvoltare şi învăţare.

- generalitatea proceselor de gândire
Dacă pentru Piaget gândirea este un ansamblu vast de capacităţi, pentru Chomsky facultăţile activităţii mintale sunt separate unele de altele, astfel ca limbajul este apreciat ca fiind separat de alte forme timpurii ale gândirii.
La Piaget se observă o poziţie flexibilă; el “asimilează" anumite explicaţii şi argumente care îi susţin propria teorie. Deşi susţine că inteligenţa nu are structuri cognitive înnăscute, el acceptă ideea ca funcţionarea inteligenţei implică mecanisme nervoase ereditare. De partea cealaltă, Chomsky are o atitudine mai fermă, susţinând că încă de la naştere creierul omenesc este înzestrat cu capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe. El consideră că maturizarea creierului se produce la fel ca în cazul altor organe precum inima; aşa cum inima nu învaţa să pulseze, nici creierul nu învaţă să construiască structuri lingvistice. Aceasta înseamnă ca ideea piagetiană de dezvoltare şi de construcţie a creierului nu are sens.

Analizând aceste texte programatice se conturează pentru noi întrebarea: Se poate tranşa o frontieră între ceea ce moştenim pe linie filogenetică şi ceea ce dobândim în cursul ontogenezei?

Înfruntarea dintre schema behavioristă (Piaget) şi schema nativistă (Chomsky şi Monod) în explicarea surselor competenţei lingvistice pare mai degrabă o competiţie între două programe de cercetare, susţinute de reprezentări alternative asupra raportului dintre înnăscut şi dobândit în achiziţia cunoaşterii. Chomsky şi Monod, ca reprezentanţi al curentului nativiştilor (apropiat de biologi), vorbesc despre o cunoaştere propriu-zisă înnăscută, iar Piaget, ca reprezentant al behaviorismului, e de părere că numai mecanismele elementare de achiziţie a cunoştinţelor sunt înnăscute, restul fiind produsul învăţării prin experienţă. Considerăm că numai printr-o abordare complementară este posibilă depăşirea opoziţiei dintre soluţiile acestor savanţi.

BIBLIOGRAFIE
Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. Bucureşti: Ed. Politică, 1988
Zlate, Mielu. Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi: Polirom, 1999