miercuri, 28 mai 2014

Intervenţiile în tulburările de conduită



Rezultatele cele mai bune se regasesc in randul copiilor care prezinta tulburari de conduita la nivel mediu (comportamente opozante, lipsa compliantei si agresivitate de intensitate medie) si care provin din familii lipsite de probleme majore (care nu sunt familii dezavantajate socio-economic, in care nu este prezenta o psihopatologie accentuata a parintilor, nu exista conflicte maritale sau un nivel scazut al suportului social).
Factorii care asigura succesul interventiei in tulburarile de conduita sunt:
1.         orientarea interventiei spre franarea influentei cat mai multor factori care determina
sau favorizeaza tulburarile de conduita;
2.         tratamentul este suficient de flexibil incat sa raspunda nevoilor specifice ale copilului:
3.    interventia este orientata inspre prevenirea agravarii tulburarii si a comportamentelor
cu risc antisocial.
Dupa Ollendick, 1998, cele mai eficiente metode de interventie in  tulburarile conduita sunt urmatoarele:


1. Training-ul parintilor
Cercetarile au demonstrat eficacitatea acestui tip de interventie, intrucat e printre putinele modalitati prin care comportamentul copilului este adus intre limite.
Training-urile pentru parinti in scopul remedierii tulburarilor de conduita ale copiilor se axeaza pe invatarea de catre parinti a unor abilitati care sunt importante in socializarea copilului. Astfel, parintele este incurajat:
  sa fie implicat cat mai mult in relatia cu copilul;
  sa utilizeze recompensele pentru incurajarea comportamentului prosocial;
  sa utilizeze metode de disciplinare nepunitive pentru a reduce probabilitatea
ocurentei comportamentelor problematice;
  sa ii invete pe copii sa isi asume responsabilitatea pentru comportamentul lor;
  sa invete metode de monitorizare a comportamentului copilului.
    Training-ul se poate face individual sau in grup.
Factorii care influenteaza eficienta training-urilor pentru parinti sunt:
- focalizarea pe insusirea in paralel a metodelor prin care este incurajat comportamentul dezirabil si a celor care asigura scaderea frecventei, intensitatii si duratei comportamentului problematic;
- cunoasterea unor principii generale legate de modul in care se insusesc anumite
comportamente prosociale;
- insusirea metodelor de management al comportamentului copilului;
- organizarea unor sedinte de urmaire a progresului (follow-up);
- dezvoltarea unor abilitati generale de relationare ale parintelui: tehnici de rezolvare a confictului (ex. exprimarea emotiilor, ascultarea reflexiva, negocierea) si de autocontrol (ex. stabilirea de scopuri, automonitorizarea, autoadministrarea de recompense);
- abordarea problemelor psihice/psihiatrice cu care se confrunta parintii (depre-
sie, abuz de substante etc.), a conflictelor maritale, a stresorilor extrafamiliali
(ex. lipsa unui loc de munca, suport social scazut).

 2.    Antrenament in rezolvarea de probleme
Antrenamentul in rezolvarea de probleme (ARP) este una dintre cele mai eficiente metode care pot fi utilizate direct cu copilul. Aceasta metoda se bazeaza pe asumptia ca distorsiunile de gandire aparute in atribuirile pe care copilul le face in situatiile sociale pot duce la comportamente agresive si antisociale. Programul ARP vizeaza modificarea acestor distorsiuni.

In demersul ARP, copiii sunt asistati in:
  identificarea situatiei problematice;
  utilizarea unor formule verbale prin care sa isi poata controla raspunsurile
impulsive;
  generarea cat mai multor solutii la problemele cu care se confrunta;
  evaluarea posibilelor consecinte ale comportamentului;
    observarea si luarea in considerare a perspectivei altor persoane intr-o situatie data.
Prin aceasta metoda, efectele pozitive pot persista in medie un an. In schimb, eficienta ei este limitata in ceea ce priveste aducerea comportamentul copilului intre limitele functionarii normale.

3.    Combinarea interventiilor la nivel familial cu cele efectuate la nivelul scolii
Programul de interventie la nivel familial si scolar este conceput pentru copiii cu probleme comportamentale si de relationare cu alti copii. In acest scop, sunt implicate persoanele care pot avea un impact pozitiv asupra copilului in ceea ce priveste socializarea lui.

Autismul (generalităţi)



Autismul este o tulburare pervaziva de dezvoltare caracterizata de scaderea capacitatii de a interactiona pe plan social si de a comunica, comportament stereotip si repetitiv, cu simptome ce se manifesta de obicei inaintea varstei de 3 ani. Aproximativ 75 % din indivizii afectati manifesta si handicap mintal.
Cuvantul AUTISM – provine din grecescul “autos” – care inseamna “insusi” sau “EUL propriu”. […]

Cum este diagnosticat autismul ?

Parintii sunt de obicei, primii care observa comportamentul diferit al copilului lor.
De multe ori, copilului pare a fi diferit inca de la nastere: nu reactioneaza la persoane sau jucarii isi fixeaza privirea pe un obiect, o lunga perioada de timp. Dar, comportamentul diferit al copilului poate aparea si dupa o perioada de dezvoltare normala, cand parintii realizeaza ca ceva nu este in regula, “ceva nu merge”.
La nastere copilul este aparent normal, fara anomalii fizice sau neurologice. Antecedentele lui sunt nesemnificative. Daca debutul este precoce, spre luna a 4-a – a 8 – a de viata se ramarca la acesti copii, lipsa miscarilor anticipatorii atunci cand sunt luati in brate, precum si lipsa zambetului ca raspuns la zambetul mamei. Progresiv devine evidenta apatia, dezinteresul pentru cei din jur, copilul retragandu-se parca intr-o lume interioara in care jocul ritualizat ocupa un loc important.
Daca debutul survine mai tarziu, dupa o evolutie normala, tabloul clinic se caracterizeaza prin trei simptome principale:

1. In primul rand se semnaleaza perturbarea comunicarii interumane (singuratatea autista). Aceasta se manifesta printr-o totala indiferenta fata de persoanele din jur. Copilul priveste in departare, parca dincolo de oameni, aruncandu-si doar fugitiv privirea asupra examinatorului, fara a avea acea privire sclipitoare, fara a avea contactul din privire (ochi in ochi). Fata de prsoane, copilul autist manifesta dezinteres cvasitotal, nereactionand la prezenta sau absenta parintilor, ca si cand el ar fi singur. Inabilitatea in relatiile sociale se constata si in esecul de a stabili contactul cu anturajul. Astfel el ciupeste sau musca persoanele din jur, lipsit de orice experienta afectiva, poate face o criza de afect sau autoagresivitate atunci cand cineva incearca sa-l scoata din izolarea sa. Desi, in general, autistul nu comunica verbal cu persoanele din jur, el isi exprima cate o dorinta si nevoile, prin gesturi, dand dovada in acest sens de o deosebita abilitate. In contrast cu incapacitatea de a stabili relatii sociale, copilul este mai indemanatic in manipularea mediului neinsufletit. Poate manifesta un interes deosebit pentru anumite obiecte, fara insa a le utiliza in sensul lor simbolic ci numai pentru a le agita, invarti, etc. Are o memorie buna pentru diferite aranjamente spatiale si preferinta pentru ordonarea unor obiecte, deoarece el manifesta o “nevoie obsedanta” pentru identic. Astfel poate intra intr-o criza de manie si panica drept raspuns la schimbarea mediului sau la schimbarea secventelor de timp din rutina zilnica. Afectivitatea copilului cu autism este modificata: lipsit de atasament fata de parinti, el este legat de un obiect ciudat; pericolele reale nu-i provoaca frica, in schimb se sperie de stimuli obisnuiti.

2. Alta trasatura importanta si constanta a autismului infantil este tulburarea limbajului vorbit. Acesta poate lipsi uneori, copilul emitand sunete ciudate, fara semnificatie. Daca limbajul este dezvoltat, se observa o discrepanta intre posedarea vocabularului si abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare sociala. Astfel un copil de trei ani pronunta stereotip cuvinte grele ca “maimutoi”, “greata”, “ghereta”, fara a le insera insa intr-o conversatie utila. Structura gramaticala este imatura, ecolalia imediata sau intarziata, stereotipiile, neologismele si utilizarea neadecvata a pronumelui personal, este frecventa. Copilul vorbeste despre el la persoana a II-a sau a III-a, nefolosind persoana I decat eventual dupa varsta de 5-7 ani, sau chiar deloc (normal la 3 ani). Autistul spune “vrei apa” sau “baiatul vrea apa”. Vorbirea este monotona, stereotipa lipsita de intonatie, iar melodia frazei neadecvata.

3. Stereotipiile – sunt alte elemente des intalnite la copii cu autism. Ele pot fi gestuale ca: repetitii ale miscarii mainilor, degetelor, bratelor, rotirea corpului in jurul axei proprii, mersul pe varful picioarelor. Uneori copilul cu autism prefera activitati repetitive ca: deschiderea si inchiderea usilor, stingerea sau aprinderea becului, lovirea sau zgarierea unei jucarii, ritualizarea activitatilor alimentare, activitati de imbracat sau de joc. De altfel jocul, activitate importanta la aceasta varsta, prezinta cateva particularitati: este marcat de acelasi caracter stereotip, copilul foloseste obiecte putin complicate ca: sfoara, hartie, butoane, robinete, rotite etc. Jocul colectiv este evitat si lipsit de caracterul sau creativ si imaginativ.

Dezvoltarea fizica a copilului autist este in general normala. Potentialul cognitiv poate fi bun dar cu realizari inegale; ei obtin performante in cate un domeniu, bazate pe o memorie remarcabila in special in cifre, melodii. Din cauza lipsei de cooperare la probe, acesti copii sunt greu de testat. (Predescu V. – Psihiatrie Vol 1)

Caracteristicile copilului cu autism:
1. Comunicare:
a. Nu are contact vizual
b. Pare a fi surd
c. Posturi neobisnuite ale corpului
d. Ecolalie
e. Incepe sa foloseasca unele cuvinte, apoi nu le mai foloseste
f. Nu are joc simbolic

2. Relatii sociale:
a. Nu arata ca observa cand intra sau pleaca persoanele din aceeasi camera
b. Nu isi manifesta bucuria sau tristetea
c. Nu initiaza jocul

3. Explorarea mediului:
a. Ramane fixat asupra unei singure activitati sau obiect
  Autori: Barbuti Daciana, Giurgiu Mihaela

Portofoliul profesorului...

Vezi ce conţine portofoliul profesorului AICI!

http://dirigentia.blogspot.ro/2007/08/portofoliul-profesorului.html

Recomandăm cu căldură site-ul:  dirigentia.blogspot.ro !


Un training de formare: Să ne cunoaştem elevii



Domeniile tematice abordate:
 
I. Să cunoaştem elevii şi familiile lor
Exerciţii practice de cunoaştere a elevilor, folosite pentru a crea un mediu motivaţional stimulativ în clasă. Exerciţiile permit adaptări creative şi sunt foarte eficiente pentru evaluarea şi diagnoza elevilor. Recomandări practice pentru o relaţie eficientă şcoală-familie.

II.  Teoria Inteligenţelor Multiple
- aplicarea inteligenţelor multiple poate face predarea/învăţarea mult mai atrăgătoare atât pentru profesori, cât şi pentru elevi
- fiecare elev trebuie încurajat să utilizeze tipul de inteligenţă preferat atunci când învaţă
- elevii îşi amintesc mai bine materialele dacă le-au învăţat în modul lor specific
- şcolile noastre se adresează mult mai mult inteligenţei matematice şi verbale. Inteligenţa intrepersonală şi cea interpersonală sunt cel mai puţin dezvoltate în şcoală.
- adesea sunt copii etichetaţi ca având dificultăţi de învăţare sau hiperactivitate, dar în realitate nu sunt implicaţi în învăţare printr-o sarcină adaptată tipului de inteligenţă
- teoria se aplică la fel şi în cazul educaţiei adulţilor

III. Dezvoltarea emoţională şi socială
Personalul din domeniul educaţiei şi consilierii şcolari care lucrează cu copiii încearcă să le dezvolte acestora abilităţi de conştientizare a emoţiilor şi abilitatea de a recunoaşte şi de a acţiona pozitiv asupra emoţiilor. Dacă vă doriţi să lucraţi cu elevi asertivi, independenţi, empatici, optimişti, cu încredere în sine, adaptaţi, cu iniţiativă şi care pot lucra în echipă, atunci nu vă rămâne decât să iniţiaţi un program de dezvoltare a inteligenţei emoţionale.

IV. Motivaţia pentru învăţare
Cele mai eficiente modalităţi de a sprijini şi încuraja elevii în dezvoltarea motivaţiei pentru învăţare.

V. Stiluri de învăţare. Stiluri de predare
Este important pentru noi să recunoaştem modurile de învăţare ale elevilor pentru a putea oferi materiale de învăţare specifice prin metode adecvate fiecăruia.

VI. Stilul de viaţă
Cunoaşterea stilului de viaţă al elevilor şi dezvoltarea abilităţilor de viaţă sunt obiective care se pot constitui în priorităţi ale şcolii, alături de implicarea părinţilor.

VII. Instruirea diferenţiată
Informatiile pot fi de ajutor cadrelor didactice care lucrează în mod diferenţiat cu elevii care au dificultăţi de învăţare, dar recomandă acele strategii de diferenţiere care pot suţine şi elevii de succes.