Stimati parinti si profesori,
Intelegem si
empatizam cu suferinta dumneavoastra si cu dificultatea de a aborda adecvat toate
trairile copiilor si adolescentilor din aceasta perioada si din zilele ce vor
urma. De aceea, in urma experientei noastre profesionale si a multiplelor
intrebari pe care le-am primit in timp si in ultimile zile, ne-am gandit ca
v-ar fi de folos sa raspundem la intrebarea:
Ce pot face parintii,
cadrele didactice si alti profesionisti care interactioneaza cu adolescentii si
copii in cazul traumei colective?
Fiecare copil si
adolescent traieste in mod unic suferinta expunerii la evenimente traumatice
prin accident si moarte. Raspunsurile si reactiile acestora pot varia in
functie de varsta, abilitatile si capacitatile de a intelege fenomenul mortii –
amenintarea, iminenta si producerea acestuia – , in functie de trasaturile de
personalitate, precum si in functie de modul in care in care familia, scoala,
societatea ofera un raspuns in astfel de situatii.
Parintii, cadrele
didactice si alti profesionisti care lucreaza cu adolescentii si copiii au rol
fundamental in a-i ajuta pe acestia sa-si regleze starile emotionale, trairile,
gandurile, comportamentele in legatura cu moartea si accidentele. Adultii ofera
suportul necesar si sunt modele de adaptare la astfel de situatii in a-i ajuta
pe copii in prelucrarea experientei traumatice, a crea cadrul de siguranta si
confort pentru aceasta prelucrare, a
interveni intr-un mod sanatos si adecvat pentru copii si adolescenti, a pune in
valoare resursele si capacitatile personale ale fiecarui copil si adolescent,
dar si pe cele ale familiei, scolii si societatii. Adultii insotesc capacitatea
naturala si sanatoasa a copiilor si adolescentilor de a traversa experienta expunerii la astfel de evenimente
traumatice colective.
Modalitatile in care adultii pot sustine copiii si adolescentii sunt:
·
Sa admita complexitatea evenimentului si experientei
copiilor si adolescentilor.
In astfel de momente adultii pot fi inundati si
coplesiti de durere si suferinta, empatizeaza si rezoneaza emotional cu cei
implicati in tragedie sau pot trai sentimentul ca e ireal ce se intampla, ca nu
e adevarat. Copiii si adolescentii au propriile trairi in legatura cu
evenimentul, pentru ca aud ce spun adultii, vad imagini in mass-media si nu
numai, simt starea de durere si panica a adultilor. Cu cat copiii sunt mai mici
preiau prin rezonanta aceste stari de la adult, chiar daca nu sunt lucruri
rostite, iar cei mai mari au suferinte si intelesuri proprii.
Asfel, a discuta prea putin, chiar deloc sau a
discuta prea mult despre evenimentul tragic petrecut, sunt doua perspective deloc
benefice pentru copii si adolescenti. E bine ca evenimentul sa fie recunoscut
si discutat, intr-un cadru sigur, intr-un loc obisnuit (de ex in casa, in
scoala, clasa, grupul de prieteni) intr-o atmosfera calma, cu prezenta fizica
efectiva (mai putin prin telefon, retele de socializare etc.). Centrarea pe
prezent este sanatoasa pentru toti.
Accesul copiilor si adolescentilor la media
sa fie unul limitat, luandu-se in considerare, in special, varsta copiilor (in special imagini
despre tragedia umana a accidentului).
·
Sa accepte sentimentele si trairile
copiilor si adolescentilor ca fiind normale.
Acceptarea faptului ca suferinta exista pentru
toti si ia forme variate de exprimare. A le accepta copiilor si adolescentilor
modul propriu de traire si continere a durerii, atata timp cat acesta nu aduce
prejudicii personale sau pentru altii. Normalizarea suferintei ia forma
solidaritatii in astfel de momente, iar copiii si adolescentii nu trebuie
exclusi din aceasta forma profund umana de empatie si compasiune.
·
Sa-si exprime sentimentele, emotiile si
gandurile cu privire la cele intamplate, din perspectiva propriei experiente.
Exprimarea durerii si suferintei in astfel de
momente face parte din procesul natural de vindecare. Adultii sa le vorbeasca celor mai mici despre propria suferinta si
trairea personala a durerii in fata acestui eveniment. Sa-i ajute sa puna in
cuvinte, folosind un limbaj emotional, propria experienta si stare interna.
Sa-i insoteasca in exprimarea gandurilor din situatia prezenta, sa raspunda
intrebarilor copiilor, intrebari care vin tocmai din anxietatea si frica
trairilor unor astfel de evenimente, emotii si ganduri. Sa gaseasca impreuna, sa ofere alternative de exprimare sanatoasa a
emotiilor, evitand ,,retete personale”, ,,vindecatoare”, sau cerute de
repere externe ,,asa se face”, ,,asa e frumos” etc.
,,Ce
ai nevoie sa spui cu cele intamplate? Ce poti sa spui? Cum e asta pentru tine?
Ce crezi ca te-ar ajuta intr-un astfel de moment? Cine si cum consideri ca te-ar
putea sustine acum?” sunt
doar cateva intrebari care pot ajuta in momentul de fata.
De asemenea, adultii sa creeze si sa sustina spatiul pentru exprimarea individualizata a
durerii, prin organizarea unor momente de reculegere, ritualuri si
obiceiuri specifice (de ex: depunerea de flori, aprinderea unor lumanari, spatii
destinate in scoli pentru trairea durerii, eseuri, poezii, cantece dedicate
celor trecuti in nefiinta, fotografii ale celor disparuti, sadirea unei plante
in amintirea persoanelor etc.)
·
Sa se ocupe de propriile responsabilitati
din familie, scoala si alte medii, intr-un mod firesc.
A ne ocupa de viata cu
durerea si suferinta alaturi!
Adultii si copiii sa-si continue activitatile, rutinele obisnuite in masura
posibilitatilor. In familie a face ce facem noi de obicei, la scoala orele sa
decurga firesc, activitatile sa-si urmeze cursul natural. Si sa vorbim despre
faptul ca ne continuam programul, ne asumam responsabilitatile proprii intr-o
maniera colaborativa cu durerea.
·
Sa clarifice denaturarile, conceptiile
gresite, prejudecatile in legatura cu astfel de evenimente.
Pe cat este posibil, fiecare adult sa ramana in limitele de competenta profesionala si
sa aduca un plus de claritate in desfasurarea evenimentului tragic, oferind
copiilor si adolescentilor informatii bine documentate.
Este important ca adultii sa ramana pe pozitia lor
de parinti, educatori, profesori, medici etc.
cu responsabilitatile aferente statutului, fara sa intervina in
interactiunea cu adolescentii si copiii cu evaluari, critici, etichetari, discriminari,
sfaturi si recomandari, gasirea vinovatilor, amenintari sau chiar solutii
personale tratate din propria experienta.
Adultii sa gaseasca si sa impartaseasca celor mai
mici o pozitie de neutralitate in situatia data.
·
Sa sustina, in functie de disponibilitate
si posibilitati, schimbarile din mediul familial, scolar si social.
Fiecare adult, copil si adolescent va face cat
poate in situatia data, in functie de posibilitati, disponibilitati, resurse.
Asfel, copiii si adolescentii vor fi incurajati in aceasta perspectiva. Nimic
nu e ,,obigatoriu” sau ,,trebuie” pentru ei. Adultii ii vor intreba pe cei mai
mici daca pot vorbi, daca pot face unele lucruri, daca doresc si daca are vreun
sens pentru ei (in cazul activitatilor si ritualurilor comemorative).
De asemenea, e bine ca adultii sa sublinieze si sa
intareasca, in variate moduri, resursele si capacitatile fiecarui copil si
adolescent, a modului in care fiecare poate sa ofere ceva sustinator pentru
sine si pentru altii.
·
Sa se raporteze la nevoile prezente si
cerute ale copiilor si adolescentilor.
In astfel de situatii traumatice colective,
sentimentul de siguranta este primul afectat. In acest sens, adultii au datoria
de a crea un climat de siguranta pentru copii si adolescenti, mai ales in
spatiile publice, de a fi prezenti fizic si efectiv in viata copiilor, de a
insoti nevoile fundamentale sanatoase ale acestora de relationare, joaca,
invatare, explorare. Adultii au menirea de a organiza spatiul destinat
desfasurarii acestor nevoi prin momente de relationare, de comunicare, de
joaca, relaxare, de invatare sub toate formele.
·
Sa ia in considerare cu responsabilitate
dinamica experientei si procesului traumatic si sa anticipeze interventiile
specifice fiecarei etape, intr-un mod informat si adecvat
Trauma colectiva la care am participat cu totii
este traita in modul nostru personal, unic. Aceasta traire ne invita ca adulti
responsabili pentru copiii si adolescentii nostri la constientizarea dinamicii
experientei traumatice si necesitatea interventiei specifice fiecarei etape a
procesului traumatic.
Astfel, adultii sa inteleaga si sa trateze aceasta
perioada de soc, post-expozitorie, cu
toata responsabilitatea. Stim ca acum instaurarea
unui sentiment de siguranta este fundamentala, ca inundarea senzoriala si
emotionala este foarte prezenta si ca sentimentele de empatie, compasiune si
solidaritate sunt necesare si ajuta in stimularea vindecarii. Si ca este
natural si sanatos sa ne continuam viata in prezenta durerii si a suferintei!
Este fundamental important sa respectam
suferinta emotionala!
Va urma o perioada
de negare, necesara supravietuirii si trairii cu durerea. Se poate ca si
copiii si adolescentii sa nege cele intamplate, sa minimalizeze evenimentul,
spunand ca lor nu li se poate intampla, sa fie revoltati pe tot si toate, pe
parinti, pe profesori, pe scoala sau pe altii, furia traita ca nerespectarea a
regulilor in mediul familial sau scolar. Sau dimpotriva sa uite cu repeziciune
cele intamplate! Important aici este sa acceptam
aceste trăiri si sa se evite discutiile prelungite pe astfel de comentarii.
Sa evitam dezbaterile, discutiile in contradictoriu, stabilirea concluziilor
definitorii, a invatamintelor – acestea isi au locul mai tarziu, dupa trecerea
prin toate etapele suferintei.
Pentru unii, urmatoarea faza, perioada de invazie, va veni aproape pe nesimtite sau cu putere,
sau va veni dintr-o data, in momente neasteptate. Acum pot aparea simptome si
manifestari:
·
pe
plan fiziologic – senzatii sau dureri
corporale, somn agitat, plans usor si aparent nejustificat etc.
·
emotional – temeri, frici de diverse tipuri, sentimente de
a fi mai mici si mai vulnerabili, nevoia de a fi in contact fizic cu parintele
sau prietenii sau jucariile preferate, iritabilitate, nemultumire, furie etc.
·
cognitiv – dificultati de concentrare, imagini puternic
incarcate emotional vazute la TV sau imaginate de ei care nule dau pace, vise
si cosmaruri, dificultati de intelegere a mesajelor, dificultati la lectii sau
la ore etc.
·
comportamental – cer mai multa atentie, protectie, pot spune mai
des si aparent nejustificat „nu stiu”
sau “nu pot”, se pot intoarcc la comportamente specifice varstelor mai
mici, agitatie, pot vorbi putin sau prea mult, tendinta de a se juca mai mult
sau chiar agresiv, tendinte agresive mai accentuate, refuzul de a face anumite
activitati sau chiar in unele cazuri de a refuza sa manance, sa doarma, sa se
joace. Etc.
Adultii sunt cei care au datoria de a fi cei mai fini observatori ai
copiilor si adolescentilor, pentru a semnala modalitati sanatoase si
colaborative de interventie pentru fiecare in parte. De regula, reglajul acestora se face natural, din mers, si simtomele si
manifestarile se reduc pana la disparitie.
In cazul, insa, in care acestea dureaza, mai mult de 1-2 luni, adultii din
preajma copiiilor si adolescentilor au responsabilitatea de a cere asistare
psihologica de specialitate.
Este datoria noastra, a tuturor, de a sustine si ajuta intr-un mod sanatos
si asumat copiii si adolescentii!
Vom reveni cu alte sugestii si recomandari!
Echipa Institutului pentru Studiul si Tratamentul Traumei
VA RUGAM SA
LUATI LEGATURA CU CONSILIERUL SCOLAR, DACA CONSIDERATI CA AVETI NEVOIE DE
SUPORT PE ACEASTA TEMA!
Prof .
consilier scolar Eta Serbanoiu
PROGRAM
CABINET luni-joi orele 9,45 – 12,30
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu