Cum oferim copiilor structură?

Structura înseamnă informaţie şi comunicare clară şi respectuoasă. Ea oferă copiilor instrumentele de care au nevoie pentru a reuşi atunci când tu nu eşti lângă ei.

Noi suntem mai dornici să învăţăm dacă ni se oferă informaţiile de care avem nevoie şi dacă cineva discută calm cu noi despre greşelile noastre şi ne arată cum să nu le repetăm data viitoare. Dacă profesorii noştri nu ne oferă informaţiile de care avem nevoie, nu ne explică cum stau lucrurile şi ne pedepsesc când greşim, nu putem învaţa cum să ne dezvoltăm abilităţile. Dacă ne simţim răniţi sau umiliţi când facem greşeli, avem tendinţa de a le ascunde. Dacă profesorii noştri sunt mai degrabă agresivi decât empatici, suntem mai predispuşi să devenim revoltaţi şi să învăţăm că violenţa este bună. Dacă stabilim reguli pentru copii pe care noi nu le respectăm sau ne aşteptăm să îşi dea seama de unele lucruri şi îi pedepsim când fac greşeli, ei vor simți confuzie şi anxietate. Dacă încercăm să îi forţăm să adopte un anumit comportament, ei se vor opune. Dacă îi rănim când fac greşeli, ei se vor teme să mai încerce. La fel ca noi, copiii învaţă cel mai bine când au informaţia, când sunt ajutaţi să găsească cele mai potrivite metode pentru a-şi atinge scopurile şi când înţeleg motivele pentru care sunt stabilite reguli şi limite. Asta înseamnă structură. Structura înseamnă informaţie şi comunicare clară şi respectuoasă. Structura nu este coerciţie, control sau pedeapsă. Structura oferă copiilor instrumentele de care au nevoie pentru a reuşi atunci când tu nu eşti lângă ei.

Cum pot să ofere părinţii structură copiilor lor?

Ei pot face asta astfel:

– fiind un model pozitiv pentru ei şi ghidându-i;

– explicându-le motivele pentru stabilirea regulilor și implicând copiii în stabilirea regulilor;

– explicându-le propriul punct de vedere şi ascultând punctul de vedere al copiilor;

– ajutând copiii să găsească mijloace prin care să îşi repare greşelile, într-un mod care să

îi ajute să înveţe;

– învăţându-i despre efectele acţiunilor lor asupra celorlalte persoane;

– purtând des discuţii cu ei;

– fiind oneşti şi flexibili;

– controlându-şi furia şi evitând amenintările;

– pregătind copiii pentru situaţiile dificile;

– spunându-le ce se aşteaptă de la ei şi cum pot face faţă;

– oferind copiilor informaţia de care au nevoie pentru a lua decizii bune;

– evitând ameninţările cu bătaia, monştrii sau alte lucruri de care copiii se tem;

Construirea unei relaţii sănătoase părinte-copil presupune o combinaţie de căldură şi structură pe tot parcursul dezvoltării copilului – de la naştere până la maturitate.

Despre oferirea căldurii în familie citeşte AICI: http://econsiliere.blogspot.ro/2015/01/o-atmosfera-plina-de-caldura-acasa.html

Pentru realizarea acestei combinaţii este nevoie de un mod de gândire concentrat pe obiectivele pe termen lung, pe oferirea unui climat cald de învăţare şi pe informaţia de care este nevoie pentru a atinge acele obiective pe tot parcursul dezvoltării copilului.

Toţi copiii, ca şi adulţii, învaţă cel mai bine când sunt sprijiniţi şi informaţi.

O atmosferă plină de căldură acasă...

Căldura este protecţie fizică şi emoţională.

O atmosferă plină de căldură acasă te ajută să îţi atingi obiectivele pe termen lung.

La fel ca noi, când copiii simt frică, îşi pierd motivaţia de a mai încerca. Ei pot deveni iritaţi, revoltaţi, anxioşi sau depresivi. Şi la fel ca noi, copiii învaţă cel mai bine atunci când se simt respectaţi, înţeleşi, iubiţi şi protejaţi. Asta înseamnă căldură. Căldura este protecție fizică şi emoţională. Într-o atmosferă plină de căldură, copiii se simt protejaţi, chiar şi atunci când greşesc. Ei au încredere în părinţii lor, fapt care ajută la creşterea stimei lor de sine şi a motivaţiei de a încerca.

De asemenea, ei învaţă importanţa empatiei şi a respectării emoţiilor celor din jur. O atmosferă plină de căldură acasă te ajută să îţi atingi obiectivele pe termen lung.

Cum pot oferi părinţii căldură copiilor? 

Ei pot face asta dacă:

– le arată că sunt iubiţi, chiar şi când fac ceva greşit;

– îi alină când le este teamă sau când se simt răniţi;

– îi ascultă;

– privesc situaţia prin ochii copiilor;

– se joacă și râd cu ei;

– îi sprijină când trebuie să facă faţă provocărilor;

– îi încurajează când au ceva dificil de realizat;

– le spun că au încredere în ei;

– le evidenţiază eforturile şi succesele;

– le arată că au încredere în ei;

– se distrează împreună cu ei și îi îmbrăţisează;

– le citesc povești;

– le spun copiilor că îi iubesc.

Căldura este absolut necesară pentru a construi o relaţie părinte-copil puternică şi  sănătoasă. Ea trebuie să existe tot timpul, dar nu este suficientă. Ea trebuie însoţită de structură (vezi articolul următor AICI). 

Sursa: Salvati Copiii

Ce înseamnă să pedepsesc?

Pedeapsă înseamnă exercitarea unui control exterior, prin forţă, asupra copiilor cu scopul de a le modifica un comportament problematic şi constă în manifestarea unor forme de abuz:

§  Abuz fizic: provocarea durerii prin pălmuire, lovire, bătăi grave

§  Abuz emoţional:

- atacuri personale, cum ar fi pronunţarea numelui copilului cu tonalităţi negative, etichetare, poreclirea, ridiculizarea, insultele, umiliere, intimidare, adresarea cu un ton ridicat.

- suferinţa impusă prin reţinerea mâncării, închiderea într-o cameră întunecată (de exemplu în pivniţă sau în baie), etc.

- penalizări care nu au nici o legătură cu comportamentul inacceptabil (ex. copilul nu are voie să iasă la joacă toată săptămâna, pentru că a spart o farfurie sau a stricat o jucărie)

§  Abuz sexual

§  Asistarea la o formă de abuz: violenţa parentală

DE CE PEDEPSESC PĂRINŢII?

Deşi adultul nu doreşte să recurgă la astfel de metode, pentru că nu par a fi cele mai potrivite. Totuşi, de cele mai multe ori părinţi aleg să disciplineze în acest fel din mai multe motive:

1) Au primit ei înşişi acelaşi „tratament” când au fost copii

2) Nu cunosc nici o altă metodă prin care să obţină rezultatul aşteptat

3) Cred în eficienţa pedepsei

Apariţia imediată a efectului pedepsei poate funcţiona ca o recompensă pentru cel care o foloseşte (în cazul nostru părintele) şi, prin urmare, poate duce la utilizarea ei abuzivă. De exemplu, dacă îl pedepseşte pe copil punându-l la colţ pentru că se juca prea gălăgios, părintele obţine ca beneficiu imediat încetarea gălăgiei. Fără să-şi dea seama, părintele nu mai caută alte soluţii la o situaţie nedorită, fiind tentat să o rezolve rapid prin pedepsirea celui care a produs-o. Pedeapsa poate modela comportamentul celui pedepsit. O serie de studii au evidenţiat, în mod repetat, că acei copii care au fost martorii sau ţinta unor pedepse excesive tind să recurgă ei înşişi la pedepsirea oamenilor din jurul lor. Uneori, exprimarea pedepsei poate fi amânată până când devin ei înşişi adulţi şi intră în rolul de părinţi.

CONSECINŢELE PEDEPSEI ASUPRA PĂRINTELUI

De multe ori acesta se simte vinovat după ce pedepseşte copilul, mai ales dacă l-a pedepsit prea aspru, „la mânie”; va regreta ulterior că a folosit o metodă care a avut efecte negative asupra copilului şi nu a fost eficientă în schimbarea comportamentului. De asemenea, relaţia dintre părinte şi copil va avea de suferit: copilul va fi mai puţin comunicativ cu părintele, va căuta afecţiune în altă parte, îşi va pierde încrederea în părinte, va ascunde unele lucruri faţă de el etc.

CONSECINŢELE PEDEPSEI ASUPRA COPILULUI

Învaţă un model agresiv de disciplină

Modelul oferit de către părinţi are uneori un impact mai mare asupra copilului, decât orice alte metode folosite în disciplinarea lui. Copilul învaţă cel mai bine imitând, uneori inconştient, exemplul care îi este oferit de către părinte. Adolescenţii care au fost loviţi aprobă folosirea pedepsei corporale şi sunt mai probabil să o folosească atunci când vor avea copii (Dietz, 2000).

Învaţă un model agresiv de gândire şi relaţionare

Copiii care sunt agresaţi fizic sau verbal manifestă comporamente agresive în familie, fraţi, bunici părinţi precum şi cu copiii de aceeaşi vârstă, la grădiniţă sau şcoală. Cercetările arată că acei copiii care au fost pedepsiţi fizic fac mai multe atribuiti ostile faţă de comportamentul ambigu al colegilor lor, produc mai puţie soluţii într-o situaţie de rezolvare de probleme şi aleg variante mai ostile. (Dietz, 2000 apud Hart, Ladd & Burleson, 1990; Haskett, 1990; Trickett, 1993; Weiss et al., 1992).

Dezvoltă probleme emoţionale şi comportamentale

Cercetările au arătat că abuzul emoţional este mult mai puternic asociat cu problemele psihologice decât abuzul fizic sever (Clausen şi Crittenden, 1991; Forth şi Chamberland, 1995). Lindahl (1998) arată în urma unui studiu că „ordinele” date de părinţi şi constrângerile asupra copiilor au discriminat între băieţii cu comportament discruptiv şi cei fără probleme de comportament. În concluzie, un nivel ridicat al controlului este asociat cu apariţia unui număr crescut de comportamente disruptive.

Autor: Domnica Petrovai

Disciplinarea înseamnă a învăţa

Cuvântul „disciplină” este înrudit cu cuvântul discipol şi înseamnă a învăţa, ceea ce înseamnă că disciplinarea eficientă are ca şi reper central achiţia unor comportamente sănătoase. Copiii învaţă încă de când sunt mici ce trebuie să facă pentru a obţine ceea ce îşi doresc şi cum pot controla acţiunile celorlalţi prin observarea efectelor pe care îl are comportamentul lor; dacă plâng, vine cineva şi mă ia în braţe. Prin urmare, orice comportament al copilului are o anumită funcţie, adică un anumit motiv pentru care se manifestă la un moment dat. Acest lucru se întâmplă deoarece învăţăm să facem lucruri dacă ele ne aduc un beneficiu sau dacă prin acele comportamente putem evita anumite consecinţele neplăcute. Modul în care se exprimă comportamentul depinde de abilităţile pe care le are copilul în repertoriul său comportamental. De exemplu, toţi copiii sunt furioşi din când în când, dar îşi descarcă furia prin mai multe moduri: plâns, trântit, ridicat tonul, în funcţie de cum au fost învăţaţi să exprime furia.

Metodele de disciplinare prezentate sunt specifice pentru următoarele trei categorii de situaţii:

§  când copilul învaţă unui comportament nou

§  când dorim să consolidăm un comportament

§  când copilul nu este motivat, deci “nu vrea” să facă un anumit comportament

A.  CÂND COPILUL ÎNVAŢĂ UN COMPORTAMENT

1)  Modelarea            

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ:  2-18 ani

2)  Învăţarea

VÂRSTE AL CARE SE APLICĂ: 2-10/11 ani

În realizarea cu succes a acestei metode este esenţială observarea micilor progrese, care, chiar dacă par nesemnificative, trebuie mai întâi recompensate, iar apoi consolidate! Ţineţi minte că învăţarea presupune efort şi muncă repetată!

B. CÂND DORIM SĂ CONSOLIDĂM UN COMPORTAMENT

După ce ne-am asigurat că un comportament a fost învăţat, e necesar să aplicăm tehnici care duc la persistenţa comportamentului în timp: (1) recompensa şi (2) controlul mediului.

 1)  Recompensa

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 2-18 ani

Când doriţi să creşteţi frecvenţa sau durata unui comportament, folosiţi metoda bazată pe recompensă. Recompensa este o consecinţă a comportamentului care creşte probabilitatea acestuia de a se repeta.

Recomandări pentru aplicarea recompensei

Gândiţi-vă la lucruri simple, pe care le aveţi la îndemână şi sunt atractive pentru copil (ex. buline, steluţe).

Cu cât sunt mai naturale recompensele pe care le utilizăm, cu atât e mai mare şansa consolidării şi persistenţei comportamentului ţintă.

Dacă îi daţi mereu copilului aceeaşi recompensă s-ar putea ca la un moment dat să se plictisească de ea, şi să nu mai aibă efectul pe care l-a avut la început. Cu cât i-a lipsit mai mult acel lucru cu atât va avea un efect mai mare ca şi recompensă. Prin urmare, în alegerea recompenselor să aveţi în vedere acest lucru.

2)  Controlul mediului

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 2-18 ani

Această tehnică o puteţi folosi atunci când copilul a învăţat deja un comportament şi doriţi să favorizaţi apariţia lui.

Mediul în care trăim influenţează modul de manifestare a comportamentului. Poate că aţi observat şi dumneavoastră că un comportament al copilului apare doar într-un anumit mediu sau în prezenţa anumitor persoane.

C. CÂND COPILUL „NU VREA”

Uneori, deşi copilul ştie ce aşteptaţi dumneavoastră de la el, totuşi nu vrea să facă acel lucru. În astfel de situaţii puteţi folosi metodele descrise mai jos: metoda consecinţelor logice şi naturale, extincţia, excluderea, contractul comportamental şi stabilirea regulilor.

1)  Distragerea atenţiei

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 2-3/4 ani

2) Metoda consecinţelor logice şi naturale

3)  Extincţia

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 2-18 ani

Atunci când dorim să eliminăm sau să reducem frecvenţa, durata sau intensitatea unui comportament al copilului (adică să facem să apară mai rar, mai puţin intens sau să dureze mai puţin timp), folosim extincţia. De exemplu, dacă copilul se bucură deoarece primeşte atenţie din partea educatoarei când aruncă jucăriile pe jos, extincţia înseamnă a ignora, a nu da atenţie copilului când se comportă astfel.

4) Excluderea (engl. „time –out”)

VĂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 2-10/11 ani

Există momente când copiii sau dumneavoastră sunteţi prea agitat, nervos sau iritat pentru a rezolva eficient o problemă. La preşcolari, accesele de furie (engl. „temper tantrum”) sunt destul de frecvente. În aceste momente, copiii încearcă să îşi exprime nevoia de independenţă sau o anumită frustrare. Când copilul are un acces de furie, îi este imposibil să mai gândească raţional; prin urmare, va reacţiona negativ la orice îi veţi spune.

4) Stabilirea regulilor

VÂRSTA LA CARE SE APLICĂ: 2-18 ani

Regulile sunt expresii verbale ale unor relaţii între antecedente-comportament-consecinţe.

5)  Contractul comportamental

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 10/11 – 18 ani

Copiii şi adulţii aşteaptă unii de la alţii să facă o serie de comportamente ca şi condiţie pentru a face la rândul lor comportamentele dorite de celălalt.

Un contract comportamental este o înţelegere între părinte şi copil, “certificată” de o terţă persoană – care are o poziţie neutră faţă de situaţie.

Cercetările arată că acest gen de angajament verbal motivează persoana pentru a face comportamentul pe care şi l-a propus.

Această metodă este folosită mai ales cu preadolescenţii şi adolescenţii, atunci când între ei şi părinţi apar dificultăţi în a ajunge la un consens. Prin faptul că ei negociază împreună cu părinţii comportamentele dorite, contractul comportamental le dă copiilor sentimentul că părerea lor este importantă. Faceţi mici compromisuri – acceptaţi unele argumente ale copilului. În acest fel veţi avea mai multe şanse ca părerea dumneavoastră să fie ascultată în discuţii mai importante.

Autor: Domnica Petrovai