De dragul de a simți vântul (25)

#împreunăsuntembine

Zilele acestea triste am chef să vă arăt locuri frumoase.
(nevoie izvorâtă din credința mea în puterea infinită a Vieții)
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul, cu viitorul, cu viața asta, cu altele… devenind una.
Urcați în acest balon cu care călătoriile sunt posibile.
Să plecăm doar așa: de dragul de a simți vântul.

Azi: Caii din Retezat (România)

Nu știu să existe fericire mai mare decât să pornești, pas cu pas, pe un drum doar pentru că ți se așterne tăcut la picioare. Să ții cărarea ce urcă spre cer, în umbra crengilor verzi, să asculți pietrele cum scrâșnesc, să primești smerit, în inima ta, tot ceea ce alege Pământul să-ți ofere.

Nimic nu m-a impresionat mai mult în rătăcirile mele prin munții României decât caii liberi din Retezat. I-am găsit pe vârf de munte, undeva între cer și pământ și cred și acum că a fost cea mai profundă religioasă experiență a vieții mele.          

Am stat mult acolo, pe creastă, lăsând seara să coboare peste noi, cu ochii pierduți la animalele superbe, alunecați în reveria acelei frumuseți, care mărturisea despre libertatea demult dispărută și inexplicabil de secretă pentru oameni. Un spectacol greu descifrabil de umbre umede, topindu-se una într-alta. Atât de aproape și atât de departe de un miracol căruia nu îi lipsea decât umilul spectator pentru a exista.

Aceasta este România mea! Țara în care caii aleargă încă liberi între cer și pământ!