Teama, frica şi necunoscutul. Timiditatea.

Extras din manualul DECIZIA E A MEA!

  Autori: Aurora Liiceanu, Andrei Popescu

Pasul 1. Propuneţi elevilor o discuţie despre conţinutul unui sentiment omenesc foarte firesc, teama. Ce este teama, cum apare şi cum se manifestă? Puteţi avansa câteva exemple pentru a facilita discuţiile următoare:

·         "mi-e teamă că nu o să reuşesc la examenul de capacitate"

·         "mi-e teamă că se va întâmpla ceva rău dacă…"

·         "mi-e teamă că nu o să mă placă dacă…"

Pasul 2.  De unde provine teama? Din lipsa de încredere în sine, din lipsa de cunoaştere a contextului, din necunoaşterea celorlalţi? Solicitaţi elevilor să evalueze gradul lor de implicare într-o situaţie care generează teamă. Cât este contribuţie personală, cât este contribuţia celorlalţi factori care contribuie la situaţie?

Pasul 3. Incercaţi să determinaţi prin discuţii de grup dacă teama este un sentiment subiectiv sau dacă elevii tind să supraevalueze evenimentele puse în discuţie. Luaţi cazul examenului de capacitate drept exemplu. Propuneţi pentru  discuţii unele întrebări.

·         De cine depinde reuşita la acest examen?

·         Ce condiţii s-ar cere îndeplinite pentru ca acest obiectiv şcolar să poată fi atins de către oricine?  Ce contribuţie ar trebui să aducă fiecare adolescent în parte pentru ca teama de nereuşită să fie controlată?

·         Reuşesc la acest examen doar cei care nu împărtăşesc această teamă?

·         Cei care nu reuşesc sunt doar cei nu reuşesc să scape de această teamă?

Propuneţi, drept concluzie a discuţiilor, ideea după care teama este  o chestiune de implicare a propriei persoane. Cu cât persoana elevului este mai puţin implicată în situaţie cu atâta cantitatea de necunoscut este mai mare şi dorinţa de a-l controla tinde să scadă. Teama este în fapt frică de propria persoană în situaţii noi şi necunoscute. Şi are ca suport o lipsă, care poate deveni cronică, de încredere în sine, în propriul potenţial şi în propriile resurse. Teama este un sentiment difuz, în care nu apar persoane sau situaţii ostile ci doar reticenţa nemărturisită de a recunoaşte că persoana elevului nu are suficientă putere sau voinţă de a depăşi situaţia în cauză.

Pasul 4. Puneţi în discuţie un alt sentiment la fel de firesc şi foarte prezent la vârsta elevilor respectivi, frica. Spre deosebire de teamă, în care situaţia şi actorii ei nu aveau un contur precis, frica are ca obiect persoane, acţiuni, situaţii. Solicitaţi o definiţie preliminară pentru starea de frică, plecând de la câteva exemple"

·         "mi-e frică de tata"

·         "mi-e frică de injecţii"

·         "mi-e frică singur/ă noaptea în casă"

Pasul 5. De unde provine frica? Ce bază are ea, ce antecedente? Au existat anumite evenimente sau situaţii în care adolescentul consideră că a păţit ceva neplăcut sau ceva neaşteptat, care l-a făcut să să se  simtă în nesiguranţă? Sau l-a făcut să nu poată avea reacţii normale? Frica de părinţi poate avea antecedente autoritare, violente sau rezultate din impunerea unor restricţii. Dar frica de injecţii, de câini sau de întuneric sunt, foarte probabil, lipsite de antecedente personale. Aici se poate vorbi de o teamă generică fixată pe anumite contexte determinate. Precum, de exemplu, filmele de groază sau filmele "dure". Propuneţi discuţiei cu sprijinul unuia dintre  elevi un scurt scenariu de film de groază în care să fie "adunate" fricile care au fost incluse în discuţii până la acel moment ( de exemplu, frica de: întuneric fantome, strigoi, hoţi, criminali; frica de câini sau alte animale; frica de doctor, de boală sau de intervenţii chirurgicale etc).  O dată expus scenariul, propuneţi clasei să demonteze, pe rând, fiecare situaţie generatoare de frică, cu argumente raţionale. Aveţi în vedere că filmul este doar o convenţie, o ficţiune, cu care  spectatorul cade de acord. şi de multe ori este extrem de depărtată de realitate.

Pasul 6. Sintetizaţi, împreună cu elevii, ideea după care singura sursă raţională de frică este experienţa personală, experienţa trăită. Experienţa altora sau împrumutul de sentimente de frică din alte contexte (filmele sau romanele , de exemplu) nu se justifică în a provoca frică numai prin extensia unora sau altora din situaţiile în care diverşi factori agresivi acţionează asupra persoanei.

Pasul 7. Puneţi în discuţie, în continuare, evidenţa după care atât teama cât şi frica au în comun un acelaşi element şi anume necunoscutul. Solicitaţi elevilor câteva definiţii ale acestui termen general. De exemplu, ce cantitate de necunoscut se găseşte în situaţia în care suntem nevoiţi să stăm o zi într-o localitate în care nu am mai fost niciodată? Sau: urmând o indicaţie greşită, ne rătăcim într-un cartier pe care nu-l cunoaştem. Cum procedăm în aceste situaţii? Cereţi elevilor să găsească soluţii în acest tip de situaţii.

Pasul 8. Urmând aceeaşi idee, treceţi la un alt nivel  al discuţiei. Necunoscutul include de mai multe ori persoane decât situaţii. Cum cercul de oameni pe care-l cunoaşte fiecare este, în măsură mai mică sau mai mare, restrâns, rămân destui alţii în afara sa. Oamenii cărora ne adresăm în cele două situaţii de mai sus sunt, la rândul lor, necunoscuţi. Cum procedăm ca să ne rezolvăm interesele de moment? Le expunem cine suntem, ce vrem şi le solicităm bunăvoinţa de a ne oferi informaţii ca să putem ieşi din necunoscut.  Există, deci, o intenţie şi o atitudine normală. A solicita pe cineva să îţi ofere o informaţie utilă, atunci când eşti în nevoie, este un comportament firesc, care se spirijină pe o nevoie reală, aceea de a ieşi din situaţie. Facem de multe ori apel la astfel de gesturi pentru a reduce cantitatea de necunoscut.  In alte situaţii însă avem de-a face cu oameni necunoscuţi care ne adresează ei, la rândul lor cereri de informaţie. Pentru că ştim deja că ei (la rândul lor) au nevoie de informaţie (aşa cum am avut şi noi nevoie) pentru a ieşi din situaţie, le-o oferim dacă o deţinem. Există, însă, în categoria de oameni necunoscuţi,  persoane care nu au nevoie de informaţie dar care ni se adresează sub alte motive. Aici schema noastră de cunoaştere nu mai funcţionează. In acest tip de situaţii există un potenţial agresiv, sau un risc. Ei pot fi hoţi, violatori, răufăcători de orice fel care sub masca unui gest binevoitor, aparent dezinteresat şi eventual politicos, ne pot produce neplăceri.

Solicitaţi elevilor să relateze situaţii de acest gen pe care le-au trăit sau pe care le-au auzit, relatate de cunoştinţe. Pot fi incluse aici şi situaţii în care elevele au fost "agăţate" de către necunoscuţi. Solicitaţi, în continuare, să fie descrise reacţiile elevilor şi comportamentul necunoscuţilor la aceste reacţii. 

·         Există posibilitatea să construim o regulă pentru a preîntâmpina riscurile potenţiale ale unor astfel de contacte întâmplătoare cu persoane necunoscute?

·         Avem posibilitatea să evaluăm în ce tip de situaţii pot exista  asemenea riscuri?

·         Cum putem evita să cădem în capcana necunoscutului, pentru care nu avem răspunsuri fixate deja în experienţa noastră?

·         Cum procedăm dacă suntem agresaţi de astfel de persoane?

Solicitaţi elevilor  a răspunde la aceste întrebări şi  trageţi împreună  concluzii pentru fiecare dintre acestea. De precizat că există şi violatori de băieţi, nu numai de fete.

Exerciţiul Timiditatea.

NOTA FORMATORULUI

 In multe din situaţiile anterioare există un factor care blochează sau, cel puţin, reduce capacitatea de reacţie a adolescentului. Acesta este concentrat într-o trăsătură psihologică specifică vârstei, timiditatea. Ca efect, timiditatea este un amestec de teamă, frică şi reţinere în faţa necunoscutului. Timiditatea este alcătuită, în principal, din ezitarea de a intra în situaţii noi, din lipsă de încredere în sine, din reţinerea de a prezenta altora  imaginea  sinelui şi din temerea de sancţiuni (fie ele şi simbolice) din partea celorlalţi. Timidul este, vorbind la modul foarte general, un retras, un copil care evită contactele cu ceilalţi, de vârsta lui sau de vârste mai mari, un închis în sine şi o persoană care nu îşi doreşte cu nici un chip să iasă în evidenţă prin ceva anume. Timiditatea este specifică multor copii la vârsta adolescenţei. Marii majorităţi a adolescenţilor acest handicap le dispare o dată cu primele reuşite de construcţie identitară: încep să afle cine sunt ei, ce calităţi au, cum sunt ei înşişi în raport cu ceilalţi, încep să stăpânească diferenţele între sexe, învaţă sensul performanţei, doresc să se exprime diferit de ceilalţi şi învaţă gustul unicităţii propriei persoane. Minoritatea timizilor, pe măsură ce cresc în vârstă, recuperează şi ea o parte din handicap, chiar dacă mai greu şi mai lent decât ceilalţi,  învăţând să  se confrunte cu fricile, să se evalueze  mai bine pe sine, să fie mai atentă la ceilalţi,  să capete "voce" în tentativa de a se exprima ca individualitate.

Pasul 1. Propuneţi elevilor să descrie un portret robot al timidului-băiat şi al timidei-fată. După ce au fost realizate cele două portrete, solicitaţi-le să evalueze ce asemănări au cele două portrete şi ce deosebiri. Rugaţi-i pe cei care cred că se identifică cu cele două portrete să aprecieze dacă acest "defect" îi dezavantajează  sau dacă îi împiedică să se exprime aşa cum ar dori. Pentru cei care răspund afirmativ, iniţiaţi un joc de rol.

Pasul 2. Joc de rol. Propuneţi unei fete şi unui băiat, care s-au autodeclarat timizi, să-şi imagineze că sunt la prima lor întâlnire. Ieşind în faţa clasei, cei doi trebuie să-şi atingă, fiecare, un scop. Fata doreşte să fie invitată de către băiat într-o excursie de câteva zile la mare sau la munte. Băiatul doreşte să îi declare fetei că o place şi că doreşte să fie prieteni.  Este de aşteptat ca dialogul să nu se amorseze foarte repede. Cereţi-le voie ca replicile lor să poată fi date de către alţi elevi în cazul în care "actorii" nu au inspiraţie, urmând ca ei  să reia replicile respective altfel, conform personalităţii lor, în beneficiul dialogului. Creaţi toate condiţiile pentru ca jena iniţială să dispară, propunându-le să creadă cu tărie că o astfel de punere "în scenă" este doar o ficţiune, un exerciţiu de comunicare. Pe măsură ce replicile se înmulţesc, cu sau fără ajutorul celorlalţi, sugeraţi celor doi să înceapă să vorbească celuilalt despre sine (ce calităţi au, de ce le este frică, ce nu cunosc, ce vise şi ambiţii au, ce ar putea pune la dispoziţie în relaţia cu celălalt etc). Dialogul poate creşte dacă cei doi sunt ajutaţi să îşi pună la muncă imaginaţia. Oricum, nu trebuie scăpat din vedere că scopul este să-şi exprime, fiecare, dorinţa de la care a plecat jocul. In final, după ce jocul şi-a atins scopul, rugaţi protagoniştii să-şi ia "la revedere" şi să se sărute pe obraji.

Pasul 3.  Solicitaţi celor doi, dar şi celorlalţi să tragă concluziile. Este timiditatea un obstacol de nedepăşit în relaţiile dintre adolescenţi? Ce anume trebuie să facă un adolescent dacă se consideră timid? Ce pierderi acumulează un timid dacă nu reuşeşte să iasă la timp din carapace? Cum trebuie să-l considere ceilalţi pe timid, să-l ignore sau să-l ajute?  Dacă la mijloc este numai lipsa de încredere în sine, cum este necesar să reacţioneze timidul?