#împreunăsuntembine
Zilele acestea triste am chef să vă
arăt locuri frumoase.
(nevoie izvorâtă din credința mea în puterea infinită a Vieții)
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul, cu viitorul, cu viața asta, cu altele… devenind una.
Urcați în acest balon cu care călătoriile sunt posibile.
Să plecăm doar așa: de dragul de a simți vântul.
(nevoie izvorâtă din credința mea în puterea infinită a Vieții)
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul, cu viitorul, cu viața asta, cu altele… devenind una.
Urcați în acest balon cu care călătoriile sunt posibile.
Să plecăm doar așa: de dragul de a simți vântul.
Azi: Manuel din Filipine
Camino de Santiago, Spania. Secvențe
din filmul unei călătorii nedispărute în uitare pentru că a știut cum să
păstreze întrebările preschimbate în răspunsuri și peisajele dizolvate în sentimente
și certitudini.
Se spune că atunci când discipolul e pregătit,
maestrul apare.
Manuel, preotul din Filipine, e o
persoană absolut specială.Toţi îl iubeau pe Camino! Am mers o mare parte din
drum în compania lui.
“A merge împreună” e o problemă relativă
pe Camino: plecam dimineața în grupuri, pe drum ne depărtam unii de alţii sau
ne regăseam prin popasuri, iar pe final de zi ne reuneam bucuroși și puși pe
povești în refugiu.
Adevărul e că cea mai mare parte a
drumului mergi singur. Tu cu Tine. Cu gândurile, fericirile, durerile,
dorinţele, reuşitele şi traumele tale. Şi ele te caută. Și te găsesc. Și le
retrăieşti vrând-nevrând. Pe unele le îmbrăţişezi şi le păstrezi ca muniţie de fericire
pentru zilele triste, pe altele le zdrobeşti sub tălpile tale pas cu pas. Şi,
aş, ce ustură unele!... ca băşicile! Şi, aş, ce parfumate sunt altele!... ca
mirosul de zahăr, de vanilie, de înger...
Şi toate trăirile acestea poate că
sunt pentru că tot drumul mergi într-o stare de transă, ameţit de energia
locului (şerpuieşte pe sub Calea Lactee!), de energia oamenilor care
mărşăluiesc într-un acelaşi crez - în Bine, Adevăr şi Frumos (chiar mă gândeam
odată cum om arăta noi, toţi pelerinii, priviţi de sus – din Ceruri?! - aşa
încolonaţi, mergând spre Capătul Lumii Cunoscute - ce nume simbolic! - la
Finistere), de efortul depus, de dulcele abandon în braţele destinului…
În a patra zi de Camino, ne-am
reîntâlnit într-un popas de apă rece şi ciocolată cu Manuel. Îşi pierduse şi
cel de-al treilea toiag. Amuzaţi peste măsură, l-am întrebat dacă nu-l
deranjează situaţia aceasta (în Spania mai greu găsești pe drum un băţ să te
sprijini în el; trebuie să le cumperi! ):
Ne-a răspuns, zâmbind relaxat:
- Sigur cineva avea nevoie de el mai
mult decât mine!
După ce mi-am reluat drumul în tăcere,
mi-au venit în minte toate lucrurile, clipele şi persoanele după care cândva am
plâns. Şi vocea lui Manuel: “Sigur cineva avea nevoie de el(e) mai mult decât
mine...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu