De dragul de a simți vântul (32)

#împreunăsuntembine

Zilele acestea triste am chef să vă arăt locuri frumoase.
(nevoie izvorâtă din credința mea în puterea infinită a Vieții)
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul, cu viitorul, cu viața asta, cu altele… devenind una.
Urcați în acest balon cu care călătoriile sunt posibile.
Să plecăm doar așa: de dragul de a simți vântul.

Azi: Genova (Italia)

Îmi place să ajung într-un oraș total necunoscut dimineața devreme, când culorile clădirilor câștigă timid în strălucire, când zgomotele și mișcările sunt atenuate și oamenii zăbovesc încă în așternuturi. Îmi place să cobor din tren, să parcurg peronul, să ies în fața gării, să privesc de jur împrejur și să aleg la întâmplare un drum. Să pășesc fără destinație pe străzi, să ascult din loc în loc grilaje metalice izbindu-se la deschiderea unui magazin, să mă feresc amuzată de găleți de apă aruncată pe trotuare, să savurez mirosul cunoscut ce părăsește tiptil cafeneaua. Să simt respirația umedă a clădirilor, să privesc ferestre cu perdele ușor tremurânde, să caut portul, urmând doar harta mirosului de mare și a țipătului de pescăruș.

De fapt am renunțat demult la a descoperi orașe confom rețetelor din ghiduri turistice. Am renunțat asumat la a mă pierde în mulțimi izvorâte din trotuare, la a asculta buimăcită istorii, la a agresa monumente legendare.

Mă las chemată doar de străzile înguste și anonime, de intrarea ciudată a unei case, de silueta promițătoare a unui turn, de o cornișă neobișnuită sau de o pisică întâlnită în drum.

Și astfel nu mai e deloc un mister cum mi se infiltrează sub piele fragmente din locuri în care zăbovesc doar câteva minute sau ore: un colț de stradă, o masă de cafenea de altfel banală, un capăt de ponton plutitor, o bancă izolată, udată de ploaie, arcadele unei clădiri, un pod pe care am trecut, acoperișuri cățărate în zare.

Așa am iubit Genova. Despre care mi-a ajuns să știu doar atât: pe străzile acestea a umblat cândva, visând la alte lumi, tocmai El, Cristofor Columb.