Teoriile învăţării. Delimitări conceptuale

“Condiţiile pentru care o asemenea legătură se instalează sunt multiple. După orientare, teoriile învăţării favorizează unele dintre ele.
Astfel, atunci când se face abstracţie de conştiinta pe care o poate avea subiectul care învaţă, de obiectivul urmărit, se vorbeşte de o învăţare prin condiţionare. Condiţia esenţială a învăţării prin condiţionare este constituită de existenţa unei consolidări a unui şir de producţii, învăţând, răspunsul aşteptat. Se distinge o condiţie răspuns, studiată mai ales de Pavlov şi o condiţie operantă, analizată de Skinner.

Când se ia în considerare rolul pe care-l joacă învăţarea în instalarea unei relaţii între situaţie şi răspuns, se vorbeşte de învăţare prin construcţia răspunsului (constructivismul). Aceasta orientare a fost dezvoltată de Piaget, Brunner, Vigotski. Condiţia esenţială pe care o asemenea învăţare are loc, este atunci constituită de existenţa unei activităţi mentale de reorganizare a datelor sau de elaborare a unei reprezentări. Aceasta activitate depinde ea însăşi de factori cognitivi, afectivi şi voliţionali.

Astfel, este important ca cel care învaţă să sesizeze informaţii noi, să le trateze şi să le memoreze ca să-i parvina practic comportamente noi cercetate care constituie obiectivul său. Aceasta elaborare poate fi uşurata prin imitare (Bandura). La acest efect, îi trebuie nu numai sa dispuna de atitudini favorabile faţă de obiectul învăţării, în particular, dar in aceeasi masura si fata de cei ce sunt susceptibili sa ajute sa înveţe şi situaţiile puse la dispoziţia lui. Trebuie sa aiba încredere în posibilitatile sale de învăţare. Trebuie sa dispună de o voinţp suficientă pentru a pune în opera demersul de învăţare însăşi şi adaptarea obiectivelor. Aceşti factori corespund, în realitate, funcţiunilor de umplere pentru a realiza învăţarea. Intr-o concepţie constructivistă, se pot reţine funcţiuni de dezvoltare a atitudinilor favorabile ale elaborării proiectului, de alegere a situaţiei, de tratare, de micşorare a distantei, pe care fiecare subiect o realizeaza în maniera proprie.
Învăţarea prin condiţionare şi învăţarea prin construcţie conştientă a răspunsurilor constituie forme complementare ale învăţării. In achiziţionarea comportamentelor noi, este vorba într-o prima etapă, de elaborarea, de construirea acestui comportament. Aceasta se face în majoritatea cazurilor printr-o activitate de analiza şi sinteză, practicând conştient, prin învăţarea care confruntă rezultatul obţinut cu obiectivul pe care doreşte să-l atingă. Intr-o a doua etapa este vorba, pentru subiect, să integreze comportamentele care tocmai au fost construite în registru comportamentelor disponibile. Repetarea care a fost utilizată până aici pentru elaborarea comportamentului cercetat o sa intervină atunci pentru ca se instalează o relaţie intre situatiile care cer acest comportament şi comportamentul în discuţie. După o fază de construcţie prin elaborare gândită, prin imitare, prin încercare şi eroare, se asistă atunci la o etapa de antrenament şi însuşire”. (DICTIONNAIRE ENCYCLOPEDIQUE DE L’EDUCATION ET DE LA FORMATION)

“Diferitele încercări de a descrie şi explica datele privitoare la condiţiile si procesele învăţării. Teoriile clasice behavioriste din prima jumatate a acestui secol sunt teorii de impuls – reacţie, care pleacă de la condiţiile exterioare ale învăţării şi conduc la modificarea de comportament, ca răspuns la anumiţi stimuli ai mediului. Puncte de sprijin ale teoriilor învăţării sunt: condiţionarea clasică (I.P.Pavlov) şi învăţarea prin încercare şi eroare (B.F.Skinner). Din anii 1960, învăţarea este înţeleasă ca: însuşire, prelucrare, aplicare de informatii (cogniţie, emoţie, acţiune), iar punctele de sprijin ale acesteia sunt: teoria învăţării prin descoperire (J.S.Brunner), teoria învăţării senzoriale (D.P.Ausubel), teoria dezvoltarii cognitive (J.Piaget) şi teoria însuşirii (U.Neisser). A.Bandura înţelege învăţarea ca interacţiune socială şi dezvoltă o teorie social – cognitivă despre influenţa modelelor personale, despre autoreglare, rolul proceselor lingvistice.
Teoriile învăţării sunt foarte importante pentru învăţare. În Germania s-au dezvoltat în ultimii ani cercetări asupra predării şi învăţării, care sprijină nevoile pedagogilor şi didacticii.” (SCHAUB, HORST, ZENKE, KARL. DICŢIONAR DE PEDAGOGIE)

BIBLIOGRAFIE
Hilgard, E.R. si Bower, G.H. Teorii ale invatarii. Bucuresti: E.D.P, 1974
Iucu, Romita B. Instruire scolara. Iasi: Polirom, 2001
Jinga, I. si Negret, I. Invatarea eficienta. Bucuresti: Aldin, 1999
Neacsu, I. Instruire si invatare. Bucuresti: E.D.P, 1999
Noveanu, E. Metodologia cercetarii in educatie (caiete de studiu). Univ.Bucuresti
Planchard, E. Cercetarea in pedagogie. Bucuresti: E.D.P, 1972
Schaub, Horst si Zenke, Karl G. Dictionar de pedagogie. Iasi: Polirom, 2001
Sillamy, Norbert. Dictionar de psihologie. Bucuresti: Univers Enciclopedic, 2000